Autor: admin

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

Radiografii literare · revista „Epigrama”, nr. 54 / decembrie 2010, pag. 20

Există multe butade, sau poate chiar simple banalități, care, rostite în anumite situații de personaje mai mult sau mai puțin ilustre, fac înconjurul pământului și devin literă de evanghelie pentru cei mai mulți dintre contemporanii noștri… în general preocupați de multe alte dificultăți ale vieții cotidiene… pământul se-nvârtește… mens sana in corpore sano… ziua bună de dimineață se cunoaște… unde nu e morală e corupție… epigrama e un strănut… sau dragostea e un lucru foarte mare (și iscălește Guță Popândău!).

Evident, pe noi, aici, ne interesează în primul rând epigrama. Avem analiști care pornesc cu analizele lor de la potopul lui Ghilgameș sau de la primele tresăriri ludice ale omului de la Hamangia, sau ale distinsei doamne obeze Venus din Willendorf. E totuși cam greu de crezut că omul cavernelor, în permanentă luptă cu brontozaurii, mai avea timp și de bancuri. Triburile antice nici atât, fiind ocupate până peste cap cu formarea de imperii, hoarde, etnii și așa mai departe. În cel mai bun caz, prin tabere și prin iarmaroace începea să apară umorul de cazarmă sau caiafleala dintre găști concurente. Mai încoace, saturnaliile, cam nebunești în fond și oricum nonconformiste, aveau în plus și un mare grad de periculozitate, fiind pândite de spectrul irațional și ucigător al Sfintei Inchiziții și mai aproape de zilele noastre au apărut și normatori literari amatori, care au presupus că arta caiaflelii s-ar trage din hârjonelile de la clacă ale „peizanilor”, supranumite „folklor”!, gen: „Hai, lelițo-n deal la vie” sau „Nu te uita la opinci” și așa mai departe! Hai să nu exagerăm!…

În fond, epigrama este echivalentă, și azi și în toate timpurile, cu un cuvânt de spirit. A spus-o Boileau cu mult înaintea noastră și după el mulți alți oameni, înțelepți de înaltă calificare. Ea se poate trage de oriunde: din Biblie, din Istorie, din snoavele populare sau din faptul diurn, cu condiția să vină cu acea scăpărare de brichetă care să aprindă șervețelul de hârtie al unor mese de cantină! Din acest motiv ne propunem să depășim modelele antice inactive sau chiar pe cele încă exemplare, cum ar fi creațiile lui Martial sau ale epigonilor săi, și să ne apropiem, cât de cât, de epigrama mușchetărească franceză din secolele luminate. Pe vremea lui Molière, Boileau, Voltaire, ironiștii de elită au strănutat cu frenezie în dantelele lor de borangic. Și au făcut-o cu grație și cu destulă eficacitate. De la ei, nu din altă parte, ne-am molipsit și noi, românii, de această subtilă „gripă aviară” pe care nici spectrul crizei mondiale nu a putut-o eradica.

La ora prezentă, oră în aparență fatală, epigramiștii români strănută în continuare după diapazonul satirico-umoristic francez, întrucât experimentele post-moderniste s-au dovedit minore și neconvingătoare, nici cât negru sub unghie, iar etichetele fanteziste lansate de unii corifei sunt simple petarde ale unor superficialități prezumțioase.

În replică, ne vom opri totuși la o contestație interesantă, dar plină de ambiguitate, formulată de Verlaine în a sa L’Art Poetique. Ea se referă în general și în principal la Poezie, dar un cititor neavizat ar putea crede că însăși arta satirico-umoristică e pusă la stâlpul infamiei: „Fuis le plus loin la Pointe assassine / L’Esprit cruel et le Rire impur / Qui fait pleurer les yeux de l’Azur / Et tout cet ail de basse cuisine.” (Departe fugi de Poanta asasină / De Spiritul și Râsul necurat / Ce fac să plângă Azuru imaculat / De-un iz ca usturoiul de cantină. – trad. ns.).

Incriminările lui Verlaine ar putea părea demolatoare, dacă s-ar referi la arta epigramei în sine. Din fericire înțelesul e în altă parte. Dacă citim cum trebuie, vom observa că marele poet francez se referă doar la un transfer ilicit de caracterizări, de calități sau defecte care, scoase din context, devin paradoxale și chiar absurde. Argumentând tot în registrul satiric al reducerii la absurd, vom spune și noi că Poanta nu are ce căuta într-o declarație de dragoste, de exemplu, nu faci spirite („de glumă!”) când te duci la spovedanie, și nu izbucnești în râs când îți duci la groapă pe cel mai bun prieten. De asemenea nu cauți la circ adevăruri filosofice și nu te duci la morgă ca să te relaxezi. Preeminența și noblețea tragicului în artă este doar o prejudecată: nu există cuvinte josnice și cuvinte elegante decât în contextul în care sunt folosite. Murdăria nu este altceva decât materie aflată la un loc necuvenit. Dacă-ți torni mujdei în șampanie, lumea o să râdă de tine, dar dacă nu-l pui pe acest mujdei în ciorba de burtă, prietenii or să creadă că te-ai scrântit la cap, iar chelnerii își vor da coate.

Folosite cu artă, Poanta, Cuvântul de Spirit și Râsul sunt dovezi peremptorii de inteligență, perspicacitate și civilizație. Se pare că Omul din Neanderthal nu avea mușchii faciali care să-i permită râsul. Și uite unde a ajuns! Așa stând lucrurile, probabil că nici cu strănutul nu era prea competitiv. Până s-a găsit unul, mai nonconformist, care să spargă gheața!

Cam așa s-a născut epigrama!… Sau altfel!

Nicolae-Paul Mihail

Radiografii literare — Epigrama nr. 51, martie 2010, pag. 14

Prima atestare documentară în legătură cu prezența confratelui Gheorghe Bălici în câmpul vast al epigramei române nu ne vine de la acad. Mihai Cimpoi, care compara cândva acuitatea vizuală a autorului volumului de epigrame Coșul minim de râs cu cea a lui Homer. Cu mult înainte, Bălici se remarcase în turniruri prin paradele sale tăioase, spontane, pline de umor, dar și de urbanitate, calități care-l plasau pe drept în galeria epigramiștilor născuți, iar nu făcuți.

Gheorghe Bălici împlinește anul acesta, la 3 februarie, 47 de ani! Tânăr-tânăr, dar copt, cum ar spune neica Zaharia despre fi-său de la Facultate. El vine de la Chișinău, dar e la el acasă și la Buzău, Cluj, Timișoara, Caransebeș, și oriunde s-ar duce, că e băiat de comitet și știe să vorbească cu oamenii. Când are timp, mai pune și pe hârtie câte o găselniță (poantă) și, din una-ntr-alta, a reușit să încropească patru cărți groase, doldora de poante și de perle veritabile: Floarea din inimă (1991); Contra bolilor de Stat (2001); Epigrama de dimineață (2003); Cu limba de un hexametru (2008), plus Coșul minim de râs (2009). Păi, dacă o ține tot în ritmul acesta, n-o să ne mai pară rău că a luat foc biblioteca din Alexandria!

Deși întotdeauna autorul e ras proaspăt și dat cu after-shave, Tarlapan îi oferă în prefață… un brici! Probabil pentru eventuale „bărbi” viitoare. Dar, la lectură, observăm că fantezia lui Bălici e puternic ancorată la pământ și că acest copil cu ochi albaștri nu inventează vicii sau falimente, fiindcă și așa sunt destule în societatea noastră multilateral dezvoltată, aflată, după Mihai Cimpoi, pe buza prăpastiei lui Pascal, dacă nu chiar pe fundul acesteia. Un delicios schimb de replici între Bălici și reputatul academician ne obligă să-l rezumăm și noi aici. Într-un catren dedicat soției, malițiosul Bălici scrie: „Când m-ameți dintr-o rotire / Parfumul diafanei rochii / Ne-am înțeles dintr-o privire / Și toată viața ne-am scos ochii” (81)… Ți-o fi scos ochii — glosează cu șiretenie Cimpoi — dar nu ai devenit Homer!… Nici măcar Oedip, adaugă Nicomah. Iar un anonim, pe margine, dixit: carevasăzică nu prea le vede!

În alte privințe se constată că autorul Coșului minim… are o atitudine deferentă față de tovarășele noastre de viață, dar, ce-i drept, sunt și situații în care mai răbufnește și el, ca omul: „Din țările iluziilor bete / Cu fandoseli, momeală și eresuri, / Bărbații se întorc pe motorete, / Doar fetele revin în mercedesuri”. (Surprizele Occidentului, 16) Adicătelea, pe un plan subțire… dar mai bine lasă!… În fond, Bălici nu este chiar un critic obstinat al acestor frumoase ambasadoare ale ospitalității autohtone, ci și un fervent admirator activ, gata să împărtășească din experiența sa generațiilor viitoare. Să vedem cum privește problema acest cavaler până-n măduva oaselor, autor spontan de madrigale și de reverențe encomiastice: „Bărbații ăștia, mulți la număr / Sărută Doamnei mai întâi / Mânuța fină pân’ la umăr / Și umărul pân’ la călcâi”. (Bărbați galanți, 43). Nu ne putem opune dacă așa cere Codul Manierelor Elegante, dar ai grijă, Gheorghiță, să nu te oprești la calea jumătate!

Nu ne-am propus să rezumăm aici volumul Coșul minim de râs pentru care autorul trebuie să fi cheltuit multe din orele altminteri rezervate obligațiilor cetățenești care îi revin în calitate de „primar de la Muncești”. Comentariile școlărești și de informare le lăsăm altor confrați. Noi încercăm doar să-i ridicăm mingea la fileu, fiindcă nu e bine ca un tânăr epigramist să tot stea la coadă numai pentru că nu a împlinit încă optzeci de ani. (Las’ că ne arată el!)

Totuși nu e cazul să rămânem cu impresia că Bălici e doar un trubadur (sau truver), cu jabou și mânecuțe de dantelă, care cântă pe sub balcoane cu lăuta sa armonioasă. Nu, el este și un adevărat copil al înnouratei noastre Basarabii, un zburător care știe ce greu e când nu poți să-ți întinzi aripile în voie. Chiar și scrie în sensul acesta, bineînțeles cu subtilitate: „E bună calea cea ferată, / Dar inima îmi este arsă, / Că rușii au făcut-o lată / În loc s-o fi făcut întoarsă” (Calea ferată din Republica Moldova, 19.)

Bravo, Gheorghiță!… Vom adapta calea ferată în sensul celor sugerate de tine, imediat ce va fi posibil lucrul acesta! Pe chestia asta, dar și pe altele, i-am dedicat și noi un catren pe care-l transcriem și aici, ca să nu se piardă: „Să fii basarabean de rându-ntâi, / Să nu te temi de cei ce te-nconjoară, / Oriunde-ai fi, tot moldovean rămâi / Și ești român-curat în orice țară!”. (Confraternitate, de Nicomah)

Așadar, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, dar la coșul minim al lui Bălici e bine să vii cu o căruță.