Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)
Istorie literară — Epigrama, pag. 15
Pentru toate generațiile de până-acum Eminescu este și va rămâne un ctitor, cel mai înalt reper al spiritualității și al demnității naționale. Profundele acorduri de orgă ale poeziei sale măiastre au rămas definitiv în inimile noastre, cu tot bruiajul neomenesc al esteților din tagma extraterestrului pseudo-filosof Fecală (nomina odiosa!).
Dar Eminescu nu a fost doar o cale prin care regăseam legătura cu armonia secretă izvorâtă din Cosmos, ci și un om ca toți oamenii, un om între oameni, un om alături de oameni. Homo sum: humani nil a me alienum puto! A trăit și a murit, a fost vesel și trist, a iubit și a fost iubit, a băut vin cu prietenii, dar a și răbdat de foame, a fost trădat uneori, dar a fost loial totdeauna. În ziaristică, genialitatea polemistului o egala pe cea a poetului, el aflându-se în permanență, dar cu mari riscuri, de partea cea adevărată a baricadei românești. Cum era de așteptat, unda mai rară de umor din scrierile sale a trecut mai greu pe sub lentilele ochelarilor purtate de comentatorii săi, mai mult sau mai puțin inspirați. Ne hazardăm totuși să aducem și noi în prim-plan câteva din destul de rarele monograme și fragmente satirico-umoristice. Iată două pseudo-epigrame, dedicate unei zburdalnice „mamzel Rezi”: „Prea frumoasa mamzel Rezi / Amândoi când o văzurăm / Într-o clipă, foarte tragic / Noi de ea ne-amorizurăm.“… și: „Prea frumoasă, drăgăstoasă / Numai nas avea prea mare / Și-acel nas prototipsistic / Supăra la sărutare.“ Cam scârțâie, mă rog, dar sunt ale lui Eminescu!
E clar însă că Luceafărul știa și de glumă, mai ales că „mamzel Rezi” se pare că era un fel de terapeută a tagmei studențești. Ne intrigă însă formele verbale insolite: amorizurăm și prototipsistic, primul poate o adulterare de la „a amureza“, celălalt probabil de la „prototip“ (deci era un nas deosebit). Alteori, poetul e nevoit să facă față și unor saloane de cuconeturi (vezi poezia Iubita vorbește, rămasă în manuscrisul 331). „Dar abia-ți întinzi gurița / Iacă sare clanța ușii / Dumnezeu să te păzească / De privirile mătușii.“ Nu prea era Eminescu un salonard din moment ce dormise și-n paie cu trupa lui Pascaly, dar nici pădureț nu era. Sunt și momente în care se arată galant și generos cu damele: „De poftiți la nemurire / Cătă-o am o dau acuș / Ca să-i cumpăr dragei mele / O pereche de mănuși!“ La care, un anonim din secolul XXI-lea a găsit replica: „Îi iau și dresuri, nu sunt pudic / Și-aș cheltui și mii de lei / Deși, mărturisesc în public, / Mai mult îmi place fără ei!“
Dar cele mai acute accente epigramatice (ironice, satirice, pamfletare) le aflăm în zona disputelor cu diverși intelectuali, între care cei mai virulenți au fost V. A. Urechia, Anghel Demetrescu, Gh. Dem. Teodorescu, precum Aron Densușianu, profesor universitar și membru al Academiei. Ultimul ne propune în schimb una din cele 670 de poezii ale sale: „De dor eu mor / Renviu de dor / Și iar de dor / Mă pun de mor!“ …Se pune de moare! Ridicolul e perfect!
Eminescu nu s-a sfiit să ia în tărbacă nici enclava de la Convorbiri literare, nici pe corifeul acesteia, căruia îi adresează „cu profund respect“, următoarele versuri: „O, tu geniu prea ilustru din vestita companie / Admirărei Mutuale / A-‘ndrugărei de cuvinte / Convorbirile vestite / O, revista ageamie / A ieșit fără de minte.“ (Perpessicius, II, 247)
Totuși mare greșeală! Căci ilustrul critic s-a răzbunat corectându-i niște versuri și chiar punându-i diagnostice medicale amatoristice.
Întâlnim, desigur, și lovituri satirice dure, pamfletarde (mai ales în Scrisoarea a treia, dar și în alte părți cum ar fi Epistola deschisă către homunculul Bonifaciu (vezi Perpessicius, II, 238): 1. „Toți pretind egali să fie / Să te-mpaci cu al lor soi(u) (soi) și… Cărui Joe i-a dat viață / Răsuflând pe dinapoe“ 2. „Eu îți zic întoarce încă / Fila mea cum ai întors-o Căci de astăzi înainte / Îmi întorc spre tine torso“.
Adică îi întoarce spatele! Amuzant e și faptul că aici Eminescu preia și adaptează un vers din Infernul lui Dante, capitolul în care diavolul Malacoda, părăsind fundătura numită Malabolgia „del suo cul ho fatto trombetta“ (sau, în traducerea lui Coșbuc, „iar el plecând făcu din cur o goarnă“).
Trebuie totuși să reținem că, la Eminescu, umorul nu este un simplu joc de cuvinte menit să provoace râsul sau să stigmatizeze un adversar. El este, mai ales, o modalitate de a apăra valorile spiritualității autohtone și de a-i izola pe cei avortoni care vor să înlocuiască cultura românească tradițională cu fel de fel de scamatorii de import. El chiar mărturisește la un moment dat (Opere XII, 181): „Un copac nu poate crește decât din rădăcinile sale proprii. Tot astfel un popor! Frunzele și fructele de carton (hallowenuri și valentină), atârnate de arborele dezrădăcinat al naționalității nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil de a se regenera.“ …Aviz prozeliților conștienți și inconștienți ai filosofului autist Fecală!
Și aviz tuturor celor care dorm pe domeniile lor! Încă de pe la 1601 Baltasar Gracian spunea: „Să dezminți întotdeauna defectele neamului din care faci parte!“ … Oare așa facem noi astăzi?