Categorie: Uncategorized

Nicolae-Paul Mihail

Ziar de Sinaia, 16–22 aprilie 2011, pagina 2

Zice o vorbă de-a noastră sănătoasă, țărănească, românească: „Ce-am avut și ce-am pierdut / În pielea goală m-am născut / Ce e pe mine e de câștig!”

Ei bine, în zilele noastre, această formulă a căpătat înțelesul unei crunte epigrame, întrucât dacă toată lumea s-a născut în pielea goală (postură estetică cultivată și de Fidias sau de Praxiteles) nu înseamnă că trebuie neapărat să ne vindem și țoalele de pe noi ca să plătim impozitele, plus dușegubina internațională. Poate că pentru boschetari și canalagii starea de nuditate e inevitabilă, dar pentru majoritatea populației această stare paradisiacă nu e recomandabilă decât la baie sau în activități matrimoniale.

Din fericire, românul, chiar sufocat de impozitele și taxele arendașilor, mai găsește soluții ca să nu recurgă la biblica frunză de viță, total nepotrivită pe vreme de ger și zloată. El dă fuga să cumpere câteva din frumoasele, demodatele și contagioasele haine-deșeuri pe care Europa cu bani le trimite Europei fără bani, în semn de compasiune sau miloveștenie, dar și ca să scape de zdrențe sau plictisit de cutare sau cutare „cupură”.

De ce să nu faci fapte bune când nu te costă nici un gologan? Cu altă inimă îi vizitezi pe băștinași ca să le dai sfaturi înțelepte, când știi că poartă cu dragoste nădragii tăi de-acum zece ani! Dar să stăm strâmb și să judecăm drept! Pentru trei sferturi din populație, țoalele astea nemțești le cad bine la buzunar, că la prăvălie, un parpalac nou te costă leafa pe doi ani, pe când la noul „Taica Lazăr” te poți întoli „la patru ace”, ca să putem intra și noi cu fruntea sus, în „Șenghen” (ce-o mai fi și aia?).

Ce poate fi mai plăcut pentru turiștii sub acoperire decât să-și revadă hainele de altădată purtate cu distincție de personalități elegante din lumea a treia! Deci, să nu dăm cu piatra în prăvăliile de vechituri, că ele ne permit să intrăm și noi într-o lume mai de elită, fie și măcar pe ușa din dos. Dacă e neapărată nevoie să dăm cu pietre, să dăm în vitrinele „super-marketurilor” care cer trei milioane de lei pentru o pereche de bocanci cu talpă de plastic antiderapante care crapă la trei luni de la încălțare!

Deci, pentru îmbrăcăminte s-ar mai găsi de bine de rău niște soluții, dar dacă ne pune dracu’ să ne băgăm nasul și în sectorul alimentar, aici situația e albastră bătând în violet: unele lucruri s-au mai cârpit, dar altele… stăm mai prost ca-n tinerețe. De exemplu, în trecut, dacă aveai destui bani în buzunar și te duceai la „Alimentara” să iei portocale pentru copii, puteai privi în voie rafturile goale (dacă aveai cartela la tine). Dacă nu, nu! Azi rafturile sunt pline și dacă ai un covrig în buzunar, poți sta afară, la vitrină să privești rastelele cu icre negre, pulpe americane (de pui, nu ale fetelor din „Playboy”), carne de rechin, cuiburi de rândunică. Nu te mai oprește nimeni, dar vezi să nu rămâi fără bani de tramvai, că alții nici n-ai! Te alegi totuși cu văzutul, bucuros că măcar clasa superioară, politică și financiară o duce bine în vremurile astea de restriște.

Numai cu băutura problema nu s-a rezolvat după speranțele beneficiarilor! Datorită legislației „a viciului”, prețurile au crescut exponențial (cum a zis poetul?). Sărăcanii se sfiiesc să mai tragă o dușcă „nobilă” care e doar pentru protipendadă.

„Prostimea” lui Brucan trebuie să-și fabrice singură samagorul în baie, statul își ia taxele lui dragi de la procopsiți, neamurile proaste o lasă mai încet cu beția, bătăile și accidentele vor putea fi puse pe seama firii violente a populației. Puțini solicită, cu speranță și răbdare, un loc la masa servitorilor Europei. Poate ne fă cineva și nouă o țuică și un covrig ca să nu bem țuica pe inima goală!

Nicomah — Nicolae-Paul Mihail · din volumul „Allegretto”

revista „Booklook”, Iași, nr. 17 (4) / 2010, pag. 14 Replică la Călinescu

Ai dreptul să n-ți placă genul Însă sarcasm-i fără rost; Cum poți să știi ce e catrenul, Când tu n-ai scris, nici bun nici prost.

Arca veșnic păgubosilor Era un miel nevinovat În navă când l-au îmbarcat Și de potop a fost salvat… Dar după asta… l-au mâncat!

În absența muzei Curtând o muză de talente plină Poetu-aghesmuit c-o tămâioasă A nimerit în pat la o vecină Căci muza lui nu prea mai dă pe-acasă.

Cașcaval Degeaba se întind la cașcaval Epigramiști destui, cu darul vorbii Făcând din orice poantă madrigal… La cașcaval ajung în zbor doar corbii!

Diviziunea muncii Sălcuțan ne-a dat deviza, Elis face analiza, George Corbu pune viza, Și Petrone umflă miza…

Rondelaius Chiar de-o să ard precum o lumânare, Lumina, cât o am o dau în texte; Oricât de grea-i a versului cărare, Esența lui o cat, nu doar pretexte. Sunt bântuit de-o aprigă chemare: Să scriu tânjind spre armonii celeste. Chiar de-o să ard precum o lumânare,

Lumina, cât o am o dau în texte.

Metafore și rime sunt pretexte,

Cu ele viața mai frumoasă pare.

Oricât de grea-i a versului cărare,

Mă regăsesc în margini de poveste

Și chiar de ard precum o lumânare,

Lumina, cât o am o dau în texte.

Noul Tantal (endogramă)

Înlănțuit în sânul unui val,

Stigmatizat de zei și de Destin,

Lipsit de apă fu, pe veci, Tantal.

Ahoe parte-avu de-un mai greu chin,

Căci într-o zi, la „Mărul ideal”

Un ospătar îi puse apă-n vin!!!

I-au dus pe loc, cu targa la spital! Din noul volum „Allegretto” al maestrului Nicomah — Nicolae Paul-Mihail, cel mai nou

membru al Academiei Libere Păstorel.

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

Istorie literară — Epigrama, pag. 15

Pentru toate generațiile de până-acum Eminescu este și va rămâne un ctitor, cel mai înalt reper al spiritualității și al demnității naționale. Profundele acorduri de orgă ale poeziei sale măiastre au rămas definitiv în inimile noastre, cu tot bruiajul neomenesc al esteților din tagma extraterestrului pseudo-filosof Fecală (nomina odiosa!).

Dar Eminescu nu a fost doar o cale prin care regăseam legătura cu armonia secretă izvorâtă din Cosmos, ci și un om ca toți oamenii, un om între oameni, un om alături de oameni. Homo sum: humani nil a me alienum puto! A trăit și a murit, a fost vesel și trist, a iubit și a fost iubit, a băut vin cu prietenii, dar a și răbdat de foame, a fost trădat uneori, dar a fost loial totdeauna. În ziaristică, genialitatea polemistului o egala pe cea a poetului, el aflându-se în permanență, dar cu mari riscuri, de partea cea adevărată a baricadei românești. Cum era de așteptat, unda mai rară de umor din scrierile sale a trecut mai greu pe sub lentilele ochelarilor purtate de comentatorii săi, mai mult sau mai puțin inspirați. Ne hazardăm totuși să aducem și noi în prim-plan câteva din destul de rarele monograme și fragmente satirico-umoristice. Iată două pseudo-epigrame, dedicate unei zburdalnice „mamzel Rezi”: „Prea frumoasa mamzel Rezi / Amândoi când o văzurăm / Într-o clipă, foarte tragic / Noi de ea ne-amorizurăm.“… și: „Prea frumoasă, drăgăstoasă / Numai nas avea prea mare / Și-acel nas prototipsistic / Supăra la sărutare.“ Cam scârțâie, mă rog, dar sunt ale lui Eminescu!

E clar însă că Luceafărul știa și de glumă, mai ales că „mamzel Rezi” se pare că era un fel de terapeută a tagmei studențești. Ne intrigă însă formele verbale insolite: amorizurăm și prototipsistic, primul poate o adulterare de la „a amureza“, celălalt probabil de la „prototip“ (deci era un nas deosebit). Alteori, poetul e nevoit să facă față și unor saloane de cuconeturi (vezi poezia Iubita vorbește, rămasă în manuscrisul 331). „Dar abia-ți întinzi gurița / Iacă sare clanța ușii / Dumnezeu să te păzească / De privirile mătușii.“ Nu prea era Eminescu un salonard din moment ce dormise și-n paie cu trupa lui Pascaly, dar nici pădureț nu era. Sunt și momente în care se arată galant și generos cu damele: „De poftiți la nemurire / Cătă-o am o dau acuș / Ca să-i cumpăr dragei mele / O pereche de mănuși!“ La care, un anonim din secolul XXI-lea a găsit replica: „Îi iau și dresuri, nu sunt pudic / Și-aș cheltui și mii de lei / Deși, mărturisesc în public, / Mai mult îmi place fără ei!“

Dar cele mai acute accente epigramatice (ironice, satirice, pamfletare) le aflăm în zona disputelor cu diverși intelectuali, între care cei mai virulenți au fost V. A. Urechia, Anghel Demetrescu, Gh. Dem. Teodorescu, precum Aron Densușianu, profesor universitar și membru al Academiei. Ultimul ne propune în schimb una din cele 670 de poezii ale sale: „De dor eu mor / Renviu de dor / Și iar de dor / Mă pun de mor!“ …Se pune de moare! Ridicolul e perfect!

Eminescu nu s-a sfiit să ia în tărbacă nici enclava de la Convorbiri literare, nici pe corifeul acesteia, căruia îi adresează „cu profund respect“, următoarele versuri: „O, tu geniu prea ilustru din vestita companie / Admirărei Mutuale / A-‘ndrugărei de cuvinte / Convorbirile vestite / O, revista ageamie / A ieșit fără de minte.“ (Perpessicius, II, 247)

Totuși mare greșeală! Căci ilustrul critic s-a răzbunat corectându-i niște versuri și chiar punându-i diagnostice medicale amatoristice.

Întâlnim, desigur, și lovituri satirice dure, pamfletarde (mai ales în Scrisoarea a treia, dar și în alte părți cum ar fi Epistola deschisă către homunculul Bonifaciu (vezi Perpessicius, II, 238): 1. „Toți pretind egali să fie / Să te-mpaci cu al lor soi(u) (soi) și… Cărui Joe i-a dat viață / Răsuflând pe dinapoe“ 2. „Eu îți zic întoarce încă / Fila mea cum ai întors-o Căci de astăzi înainte / Îmi întorc spre tine torso“.

Adică îi întoarce spatele! Amuzant e și faptul că aici Eminescu preia și adaptează un vers din Infernul lui Dante, capitolul în care diavolul Malacoda, părăsind fundătura numită Malabolgia „del suo cul ho fatto trombetta“ (sau, în traducerea lui Coșbuc, „iar el plecând făcu din cur o goarnă“).

Trebuie totuși să reținem că, la Eminescu, umorul nu este un simplu joc de cuvinte menit să provoace râsul sau să stigmatizeze un adversar. El este, mai ales, o modalitate de a apăra valorile spiritualității autohtone și de a-i izola pe cei avortoni care vor să înlocuiască cultura românească tradițională cu fel de fel de scamatorii de import. El chiar mărturisește la un moment dat (Opere XII, 181): „Un copac nu poate crește decât din rădăcinile sale proprii. Tot astfel un popor! Frunzele și fructele de carton (hallowenuri și valentină), atârnate de arborele dezrădăcinat al naționalității nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil de a se regenera.“ …Aviz prozeliților conștienți și inconștienți ai filosofului autist Fecală!

Și aviz tuturor celor care dorm pe domeniile lor! Încă de pe la 1601 Baltasar Gracian spunea: „Să dezminți întotdeauna defectele neamului din care faci parte!“ … Oare așa facem noi astăzi?

Vasile Ioan Ciutacu

Convorbire cu scriitorul Nicolae-Paul Mihail — Ziar de Sinaia, 10-15 martie 2010, pag. 15

După cum se știe, de multe ori, viața scriitorului se confundă cu propria-i scriere. Adeseori, viața acestuia trezește interesul celor care au avut de-a face cu opera sa. Sunt scriitori care greu s-au lăsat „descoperiți” în scurta ori îndelungata lor ședere pe pământ. Mă gândesc aici la formidabilul prozator și poet Ștefan Bănulescu, care era de-o muțenie și discreție nepământeană, lăsând mai târziu înaintașilor, eventual, plăcerea să-l descifreze.

De-o zgârcenie identică dă dovadă și scriitorul Nicolae-Paul Mihail care, retras la locuința sa din cartierul Furnica, din Sinaia, nu încetează să-și „împingă” mai încolo, amabil, pe cei care i-ar descoase viața. E un gest de noblețe sufletească, de om care știe ce face și nu e un încurcă-lume. Dimpotrivă. Își asumă atât riscurile, cât și gloria. Că, nu-i așa, gloria este cel mai greu lucru de stăpânit de către ființa umană. Surpriza a venit când, pe la începuturile verii trecute, atât de scurte și de capricioase, insistând, a fost de acord, în casa domniei sale, să pornim reportofonul. Iar astăzi, când încredințăm tiparului cuvintele noastre de atunci, desprinse de pe banda magnetică fidelă întru-totul, nu facem altceva decât să fixăm în memoria timpului, sper, o parte din această poveste frumoasă numită Nicolae-Paul Mihail, scriitor cu dar de suflet și de minte.

V.I.C.: Domnule Nicolae-Paul Mihail, vă rog să debutăm cu: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Altfel spus, când v-ați dat seama că nu puteți exista în afara scrisului?

Nicolae-Paul Mihail: Numai puțin înainte de a socoti că totuși viața are limitele ei, mi-am dat seama că aș fi putut exista și în afara scrisului, pentru că până acum n-am avut nevoie să mă gândesc la acest lucru, fiind obligat să cuget la cum pot să trăiesc în prezent. A trăi în prezent nu este o treabă ușoară. A fost greu pentru generația mea, care a trebuit să treacă prin furcile caudine ale unor mari imperii care și-au impus destinele lor și asupra bietei populații românești, și care, după cum vezi, nici acum nu este liberă. Dar am știut, întotdeauna, că, în avatariile mele sociale și profesionale, am avut de la naștere un colac de salvare — înclinația spre artă. Și pe care am valorificat-o în mai multe feluri, mai bine sau mai rău. Într-adevăr, vocația artistică, literară în cazul nostru, este dominantă, esențială, și este necesar să te fi născut cu ceea ce trebuie, cum spunea Boileau, cu acel dar secret de la Dumnezeu. Asta este valabil nu numai în literatură, ci și în biserică, de exemplu. Și-acolo ai nevoie de har. Nu mai vorbesc în călătorii, în descoperiri științifice etc., unde ai nevoie de această informație pe care ți-o dă, pe tavă, o forță superioară.

V.I.C.: Lumea avizată știe de prietenia dvs. cu marele scriitor Eugen Barbu. V-aș ruga, cu sinceritatea care vă caracterizează, să detaliați acest lucru. Cât a fost amiciție, cât a fost admirație față de opera sa, sincope etc.?

Nicolae-Paul Mihail: Cu Eugen Barbu am fost prieten din 1943, 9 septembrie, de când a intrat el în armată, la Școala Militară de Ofițeri de Jandarmi. În timp ce curățam armele, eu le spuneam colegilor mei de grupă tot felul de glume și bancuri. Sau găselnițe satirico-umoristice. Lui i-a plăcut chestia asta, ne-am racordat la acest fel de a fi, ca să spun așa, și am tras concluzia că ne înțelegem și pe alte planuri, mai târziu, nu numai pe chestiunea bancurilor militare. Și-am rămas foarte legați, din 1943 și până când s-a stins din viață, la 9 septembrie 1993. Deci, am fost prieteni 50 de ani, o viață de om, nu? Am colaborat bine, ne-am înțeles excelent, a fost între noi, dacă vrei, o camaraderie adevărată. Dar nu întotdeauna a fost lineară, pentru că fiecare evoluăm în viață în funcție de reușita sau nereușita noastră. La început, îți spuneam, am fost niște oameni foarte apropiați. Ulterior însă el, care avea și motive puternice să îmbrățișeze o politică acuzat democratică, fiind și la București, a progresat, ca să zic așa, și într-un fel mi-a oferit și mie mai târziu un câmp de desfășurare mai bun, pe care l-am folosit și eu, și el, în sensul că am reușit să colaborăm și să scoatem niște lucruri destul de acceptabile din punct de vedere artistic.

V.I.C.: Doresc să nu trecem prea ușor peste „fenomenul Barbu”! Cum este percepută la ora actuală o operă de valoare care cuprinde Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor ș.a.? De ce oare o asemenea „tăcere”, sau de ce anumiți literați, ca să zicem așa, o împing mai încolo?

Nicolae-Paul Mihail: Opera lui Barbu, și nu mă refer numai la Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor, ci la orice a scris el, poartă pecetea unui scriitor de mare talent, un talent de o forță românească, citadină, bucureșteană, pe care puțini scriitori o au sau au avut-o. El este minimalizat astăzi pentru că a reușit să dezmaște pe acei corifei care în timpul comunismului împărțeau decrete de talent și de geniu. Și care acum s-au mutat toți în America sau în alte părți mai apropiate de noi.

V.I.C.: Adică?…

Nicolae-Paul Mihail: El a fost departe de a fi un tip intuitiv. Era un ins care citea foarte mult, studia, nota, făcea fișe (sper ca fișele pe care le-a creionat să nu fie risipite în neant sau să i le fi aruncat moștenitorii la gunoi), era un tip foarte muncitor. Se scula dimineața târziu, dar de pe la orele 11.00 și până pe la 15.00 „clănțănea” în disperare la mașina de scris. Sunt cărți de mare valoare, hai să le spunem așa: Groapa arată o lume mai jos decât în groapă, o sublimă. Principele dezvăluie un conducător care este în afara lumii, iar Săptămâna nebunilor înfățișează o altă lume decât cea pe care o trăim acum. Deci, Barbu a dat naștere unui program literar și filozofic foarte interesant, pe care el nu l-a teoretizat. Nu s-au găsit până astăzi teoreticieni care să evidențieze treaba asta. Când i-am propus să facem așa ceva, el a zis: las’ că aranjez eu, ca să scoatem aceste opere la o editură mare. Nu s-a făcut proiectul, iar după ’89, când a revenit la mine, i-am spus: te duci să-l faci cu ăia, nu cu mine?

V.I.C.: Un alt prieten al dvs. este poetul Viorel Dinescu. Cât a cântărit această prietenie în opera lirică a mai tânărului dvs. confrate?

Nicolae-Paul Mihail: Viorel Dinescu este un poet foarte interesant. Cine îl aude cum vorbește în cancelarie (este profesor de matematici!) sau în faptele diurne, nu dă doi bani pe el. Dar nu asta e viața lui. Din exterior așa pare, dar în realitate el studiază, aprofundează. Contează și faptul că a dat peste cineva cu douăzeci de ani mai mare decât el, având o perspectivă și o cultură mai bogată. Am știut să-l scutesc de efortul de a se descoperi singur. Și-n poezie l-a ajutat faptul că studiază matematica, nepărăsind niciodată logica. V.I.C.: Dar în poezie parcă trebuie și puțină nebunie!

Nicolae-Paul Mihail: Tocmai eu, spunându-i că poezia e invenție deasupra realului, nu puțin deasupra lui, l-am ajutat să-și direcționeze mai bogat și avântul său sălbatic. L-am scutit de efortul de a mai scurta căuta singur. Și-n poezie l-a ajutat faptul că a contat și faptul că a dat peste cineva mai vârstnic. Ca profesor de matematică, nu scrie niciodată logic, nici o dată logică.

V.I.C.: Ce a însemnat colaborarea în acest sens cu Eugen Barbu?

Nicolae-Paul Mihail: Eu am luat aceiași bani ca și Barbu.

V.I.C.: Nu m-aș referi la bani, ci la munca efectivă.

Nicolae-Paul Mihail: Era o muncă în tandem: unul venea cu o idee, celălalt cu altă idee; unul era cu eșalonarea secvențelor, cu acțiunea, altul cu dialogul. Eu cu Barbu ne-am înțeles foarte bine. Vă dau un mic amănunt: când Barbu nu se lansase și era corector la tipografie, venea cu rebuturi tipografice din marea poezie a lumii. Și le citeam nopți întregi la domiciliul lui din București. În ceea ce privește talentele mele la desen, la schițele în creion, pe acestea le fac din amorul artei, din plăcere, să mă distrez. Arghezi, de exemplu, desena pe marginea hârtiei scrise sau de scris, zilnic. Înainte de a se apuca de presă, era mort după ea.

V.I.C.: Sunteți autor al unor romane; ați iscălit numeroase scenarii de film; ați făcut cronici despre artiști și arte plastice, de adâncime și de bun simț; cu penița lui Nicomah ați scris numeroase epigrame; v-a apărut o carte de poezie; știu că prindeți bine în buioane chipurile confraților, găsindu-le trăsătura specifică de caracter; pamfletar de temut. Iată un portret al personalității artistice Nicolae-Paul Mihail. De la înălțimea vârstei dvs., care dintre aceste „meserii” vă este astăzi mai dragă?

Nicolae-Paul Mihail: Nu știu cine a spus că orice aș încerca să scriu devine vers. Nimic din ceea ce am scris eu nu a fost fără a-l dori să scriu, fără plăcerea de a scrie. La comandă n-am scris. Poate că am făcut-o la rugămintea unor colegi de redacție. Într-adevăr, am acum 21 de volume, din care trei urmează să apară anul acesta. Le-am terminat, sunt la editură, două sunt deja culese, la unul mai am puțin de terminat. Doresc ca acestea să le lansez la Caracal, și nu la Centrul Cultural „Carmen Sylva”, unde este mai greu de urcat. După cum bine știi, Caracalul este mai la șes și n-ai mai trebui să mai urci atâtea trepte. Deci, am 21 de volume, 19 scenarii de film în colaborare cu Eugen Barbu, care avea putere acolo, la București, printre care filmele cu Mărgelatu.

V.I.C.: Pe note?

Nicolae-Paul Mihail: Nu! Că nu mai știu notele. Caut pe unul care se pricepe la treaba asta. O să le imprim odată, ca să nu dispară. Le-am făcut din plăcere. Probabil atracția asta sau moștenirea asta artistică nu se manifestă numai într-un singur sens.

V.I.C.: Considerați că e ceva genetic?

Nicolae-Paul Mihail: Nu, domnule! Toate vin de la Dumnezeu. Legile eredității nu sunt strictamente lineare. Sigur că moștenim câte ceva și de la mamă, câte ceva și de la tată. Eu am avut un unchi scriitor! V.I.C.: Cum îl chema?

Nicolae-Paul Mihail: E mort de mult și nu mai contează. Și am avut niște mătuși care pictau.

V.I.C.: Probabil i-ați însumat pe toți ai dvs., ca să spunem așa.

Nicolae-Paul Mihail: Nu totalmente. Cel mai mult, ca să revin la oile noastre, îmi place modalitatea satirico-umoristică.

V.I.C.: De ce?

Nicolae-Paul Mihail: Este un fapt care mă și deconectează și nu mă fixează în niște canoane teoretice. Probabil sunt mai superficial decât alți scriitori.

V.I.C.: N-aș crede.

Nicolae-Paul Mihail: Sau ceva în genul lui Rainer Maria Rilke, Baudelaire, Eminescu. Evident, Arghezi. Noi avem poeți foarte mari. Occidentalii pot spune că n-au poeți de talia alor noștri.

V.I.C.: Și atunci de ce literatura română n-a primit niciun premiu Nobel?

Nicolae-Paul Mihail: Premiul Nobel este un premiu politic.

V.I.C.: Atunci când scrieți un roman, cum lucrați?

Nicolae-Paul Mihail: Atunci când scriu un roman, eu fac niște planuri în amănunt, e o întreagă muncă de organizare.

V.I.C.: De ocnaș!

Nicolae-Paul Mihail: Exact, de ocnaș! Și-atunci mă simt mai sprinten într-o chestiune satirico-umoristică.

V.I.C.: Nu cumva timpurile astea sunt ale televiziunii, în detrimentul cărții? E bine, e rău?

Nicolae-Paul Mihail: Pentru marea majoritate a contemporanilor noștri timpul este al televizorului, și asta e o nenorocire. Televiziunea are și anumite avantaje, pentru că primești pilula culturală dintr-o dată și sub aspect vizual și auditiv și ca informație, dar nu mai ai posibilitatea propriei tale reflecții. Atunci când citești un text, acel text îți constituie lui ne-ascunde și vocea, și parfumul, și culoarea, și sunet, dar nu mai e loc și pentru tine. Imaginea și informația televizorului este un decret egal cu el însuși, tu ești persoană străină, când citești ești implicat, ești coautor al autorului.

V.I.C.: Lumea bănuiește, cum e și firesc de altfel, că țineți un jurnal, martor fiind la atâtea evenimente din viață și literatură, iar publicarea lui ar suscita un interes mare. Ce ne puteți spune în această privință?

Nicolae-Paul Mihail: Am avut, într-adevăr, un jurnal destul de interesant, am renunțat însă la el de vreo douăzeci de ani pentru că am găsit formula scrisorilor. Sunt mulți dintre prietenii mei care păstrează scrisorile mele și spun ei că sunt foarte frumoase. Am păstrat și eu o copie a lor, dar s-au cam stricat. Într-un timp, să fi fost acum douăzeci de ani, începusem să fac un jurnal. După note ieșea prea polemic și apăream acolo ca un paraponisit al sorții, care nu se împacă cu realitatea contemporană. Asta e o greșeală.

V.I.C.: Dar scriitorul, după dvs., se împacă cu viața cea de toate zilele. Sau nu?

Nicolae-Paul Mihail: Omul, dacă a căzut în apă, nu se poate plânge că e ud. Dacă ai căzut în apă trebuie să fii ud, altminteri nu se poate. Scriitorul în postura asta se poate gândi: măi, ce bine era pe uscat, și ce bine e dacă mai apuc să fiu pe uscat. Nu asta se poate gândi: dacă e bine, mai apuc să fiu pe uscat.

V.I.C.: Știți, se obișnuiește să se formuleze întrebări de genul: dacă v-ați duce pe o insulă pustie, ce cărți ați lua cu dvs.? Scuzați-mi banalitatea întrebării, dar chiar aș dori să aflu lucrul acesta.

Nicolae-Paul Mihail: Ar trebui să iau foarte multe cărți. Pentru că foarte multe îmi plac. Dacă mă limitez la un poet, atunci l-aș lua pe Vasile Ioan Ciutacu.

V.I.C.: Maestre, să lăsăm gluma la o parte. (Râde din suflet, zgomotos, îndelung.)

Nicolae-Paul Mihail: Sau ceva în genul lui Rainer Maria Rilke, Baudelaire, Eminescu. Evident, Arghezi. Noi avem poeți foarte mari. Occidentalii pot spune că n-au poeți de talia alor noștri.

V.I.C.: Sunteți cetățean al orașului Sinaia. Ce le puteți transmite locuitorilor sinăieni?

Nicolae-Paul Mihail: Sunt foarte bucuros că sunt cetățean al orașului Sinaia de cel puțin 50 de ani. Trebuie să recunosc că, dacă orașul Caracal este locul unde m-am născut (și îl iubesc și mă iubește), unde sunt cineva, fiind cetățean de onoare, orașul Sinaia este locul renașterii mele, pentru că aici am compus cele mai multe dintre scrierile mele. Aici mă simt bine, cu toate că, în ciuda firii mele, mă aflu departe de lumea literară, și sunt bucuros fiind sinăian. N-aș pleca de-aici nici în ruptul capului, m-am obișnuit să stau în coasta Bucegilor. Cunosc puțină lume în Sinaia, de fapt prietenii mei sunt cei din cenaclul „Lucian Blaga”, în timp ce în Caracal tot orașul îmi este prieten. La Caracal sunt „nea Nicu”, și mă iubește primarul — adică e o legătură mai românească. Aici e un oraș, ca să zic așa, de trecere, altul.

V.I.C.: N-aș putea încheia vorba asta dintre noi dacă nu v-aș ruga să-mi spuneți un vers fără de care nu puteți începe ziua.

Nicolae-Paul Mihail: Mă obsedează un vers din Shakespeare, care se referă la așa-zisa iubită a lui, dar eu mă refer la capacitatea scriitorului de a dărui nemurirea: „Doar prin miracol frumusețea pală / Va străluci în neagra mea cerneală”. Toți cei care mă ascultați acum veți fi morți, dar rămâneți vii prin ceea ce am scris eu despre voi.

Treaba am început-o pe la prânz. Să fi fost orele 13:00. Nu s-a uitat nimeni la ceas, parcă eram în afara timpului. Totuși, cineva din casa unde ne aflam a făcut precizarea: „băieți, e ora unu!” Nimeni însă n-a fost atent la această remarcă. La câteva clipe după aceea, de peste deal de Furnica, vestea vremea orologiul din turnul castelului Peleș, altcineva din încăpere a zis într-o doară: „Da, este ora unu!” Într-un răstimp, după aceea, cineva a vrut să știe cât e ora, cu toate că acel cineva se uita insistent la ceasul de la mână. Dar nimeni nu i-a răspuns sau n-a fost atent la aceste vorbe. Mi-am zis că acel cineva trebuie să plece, să prindă vreun tren sau vreun maxitaxi. A mai fost la mijloc și o ploaie măruntică, țepoasă, de sfârșit de vară sau de început de toamnă, care mai răcorise, probabil, încă o dată fruntea încărunțită și înfierbântată a Vârfului cu Dor. Cineva ne mai sunase pe mobil. Eu nu-mi aduc aminte să fi răspuns, dar nici nu bag mâna în foc că nu i-aș fi spus Venerei ce bine mă simțeam în locul acela, mai ales că persista obsesiv în mințile oamenilor întrebarea capitală: câte sacrificii va cere noua schimbare la fața a lumii? Și toate astea parcă s-au estompat sub fascinația vorbelor rostite rotund de domnul Nicolae-Paul Mihail, figură emblematică și enigmatică a acestor vremi și acestor ținuturi. Pe la Verbancu, când coboram muntele, am auzit cum orologiul de la castel fixa adânc ora în memoria clepsidrei. Una, două, trei… șaptesprezece bătăi distincte spintecau văzduhul.

revista „Cugetul” (Craiova), pag. 39 · (textul continuă pe pag. 40, care nu apare în acest set)

În ziua de 11 septembrie 2010, membrii Cenaclului Epigramiștilor Olteni și ai revistei „Cugetul” au fost onorați de vizita Domnului NICOLAE PAUL MIHAIL (NICOMAH). La întâlnire au participat și membrii Clubului „Atlantys”.

Întâlnirea a avut loc în celebra Sală „Maură” a Complexului „Minerva” din Craiova.

Nicolae-Paul Mihail este scriitor, epigramist și scenarist de filme, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Cineaștilor din România, al Cenaclului nostru și în Colegiul de Onoare al revistei „Cugetul”, autor a numeroase cărți, scenarii de film și epigrame.

Înaltul oaspete a fost prezentat în activitatea și personalitatea sa de către Petre Gigea-Gorun, ambasador și scriitor, președinte al Cenaclului Epigramiștilor Olteni.

Despre personalitatea lui Nicolae Paul Mihail a vorbit pe larg și scriitorul Dan Lupescu, director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Național Dolj, amintind o serie de lucrări intrate în patrimoniul culturii și literaturii române.

A luat cuvântul Nicolae-Paul Mihail care a prezentat mai multe lucrări ale sale realizate și publicate de-a lungul timpului.

Totodată s-a lansat noul său volum „Genoveva de Trabant”.

În continuare, au avut intervenții membrii Cenaclului, printre care Laurian Ionică, Marius Coge, Mircea Ursei, […]

Nicolae-Paul Mihail

Romanațul, Pagina 8, Nr. 2/2011

Casele doctorului Leoveanu, moștenite de subsemnatul în calitate de nepot de văr-primar și de Bebe Miulescu, tot nepot, mai tânăr, (tânăr-tânăr, da’ copt), au fost făcute chiar de doctor, de nea Andrei. El avea, de la părinți, case și jos, lângă blocul Uță, unde chiar a locuit cu mama lui, tanti Păunița, cu sora lui, Tina, măritată cu inginerul silvic Stătescu, și cu fratele său Nicu, care o luase razna rău de tot. (Păunița era născută Mihail, soră cu bunicul meu). Mai avea niște case pe bulevard pe care le-a vândut. Casele de lângă Uță mi le lăsase tot mie, dar am refuzat, fiindcă aveam casă la Sinaia și pe vremea aia nu puteai să ai două imobile în proprietate. (Regret și acum că n-am apucat să am și eu o locuință în Caracal, dar e bine și la prieteni sau la Căminul de pe Praprogescu). Tot prin aceste curți a stat și coana Paraschiva, până ce s-a concubinat cu extravagantul Magnificențius, care s-a mutat la Curcănoaia, în casele cele mici, aflate azi în proprietatea lui Cornel Miulescu (Hai noroc, nepoate și finule!)

Alături de casele Leoveanu, sta un farmacist (nu-i știu numele) cu care avea grădină comună, în care, vara, mai stăteau și la masă, la un spriț lung de primăvară, alb, dar era bun și roze. Leoveanu, de fel din Celaru, (nu doctorul) era cam zgârcit, și nu pregeta, când nu era văzut să tragă o dușcă și din vinul farmacistului. Azi-așa, mâine-așa, până s-a prins farmacistul și i-a pus „curățenie” în băutură. Și, sapristi! Să-l fi văzut pe Leoveanu, făcând naveta, cu pantalonii în bandulieră, tot urcând și coborând niște scări care mai și scârțâiau natural, de se auzea până-n cimitirul ovreiesc de pe dealul Marogea.

Imobilul de care vorbim, cel de lângă blocurile Uță, are o istorie foarte întortocheată, pe care o vom discuta când vom trece la letopisețul lui Radu Ricman, și el un istoric foarte avansat al Caracalului, care a locuit o vreme, de copil, în zonă. Până s-a mutat alături. Pentru moment ne rezumăm să-l aducem în prim-plan doar pe croitorul Nelă, care avea prăvălie chiar în acele case. Nelă era mână-n mână cu poliția locală (volintiră, care n-aveau nimic sfânt, dădeau cu pușca-n Dumnezeu) și am aflat din surse demne de crezare că, după rebeliunea legionară, chiar el a fost călăul care i-a împușcat pe cei trei legionari, deja arestați, (între ei și tânărul Oprovici din Cergănești, scos din închisoare spre a se da exemplu sângeros, menit să-i sperie pe răzvrătiți). Ordinul pe țară fusese dat de generalul Argeșanu, ministru de război, care avea case pe bulevard, peste drum de biserica Toți Sfinții. A fost acolo și un punct sanitar sau cam așa ceva. Generalul a fost, și el, asasinat mai târziu de o «echipă a morții». În închisoare cu cei trei executați se afla și colegul nostru mai mare Nicușor Saftu, care era șeful tineretului legionar și locuia pe străduța care urcă pe lângă casele Teicher spre Căpitănescu. Numai că Nicușor Saftu a refuzat să părăsească, noaptea, închisoarea (o fi mirosit el ceva, sau i s-a șoptit) și beleaua a căzut pe bietul Oprovici, care nici pistol nu prea avusese în viața lui. L-am văzut toți întinsi, împușcat, în Cadrilater, după care i se ridicase acolo o troiță, care după puțin timp a și dispărut. Cât despre executorul Nelă, nu se mai știe acum nimic, dar probabil că se căiește și el, de-acolo din butoiul cu smoală unde fierbe de o juma’ de veac, pentru că a ridicat cu mâna lui o viață de om tânăr. Pe locul unde acum sunt blocurile Uță (care s-au mai coșcovit) era o casă în care a stat și doctorul Spireanu (elegant, mustață albă), care apoi s-a mutat și el pe bulevard, pe la doctorul Georgescu, lângă Horia care locuia pe colț, în diagonală față de fântâna lui Naidin (de mult dispărută, dar păstrată într-un desen de Hortensia Popescu). Unde s-a mutat Spireanu a stat și profesorul Dumbravă, care mi se pare că era căsătorit cu o nepoată a doctorului. Dar noi plecasem de la locul unde sunt casele Uță. Aici a fost și un dispensar medical, unde a lucrat ca secretară și Didina, nevasta doctorului Pantelie Dulgherescu.

Iată o altă familie interesantă din trecutul orașului Caracal. Nu știu dacă mai există vreun urmaș. De fapt, erau doi frați Dulgherescu: Pantelie (doctorul) și Eliodor. Locuiau pe Pârâu, peste drum de Biserica Sfântul Nicolae, în case alăturate. Oameni pricopsiți, mai ales Eliodor, cu pogoane întregi de vie la Drăgășani. Eliodor avea prăvălie puternică în Cadrilater, (înainte de a se face scuarul, peste drum de poștă, unde era Banca Romanațului). Tip luxos, avea și valet, căsătorit la bătrânețe cu tanti Filica. Ea avea doi băieți dintr-o căsătorie anterioară. Didina, soția doctorului era bucureșteancă, fată de doctor. Cei doi băieți ai lui tanti Filica au fost copii buni, au învățat carte. Se numeau Săndulescu. Fănică a făcut Dreptul și era la Siguranța Statului din Caracal, iar Nicu a fost profesor de educație fizică. După ce s-a întors foaia, pe Fănică noile organe l-au băgat la mititica, așa cum pățesc și azi securiștii, chit că au dat sau nu au dat cu parul. (Pupăza a fost deștept că s-a cărăbănit și și-a pierdut urma, că altfel cred că o lua pe coajă de la diverși localnici mai întărâtați). Doctorul Pantelie Dulgherescu a avut două fete: Vigi și Aurora. Ultima măritată Polihroniade, deci într-o familie de șahiști redutabili. Mai era o soră a Dulghereștilor, una Marghiolița, care avea case lângă cesornicăria lui Horia, din buricul târgului. I-a dat Aurorei când s-a măritat, și fata le-a vândut când a plecat la București sau curând după aceea. Casele le-a cumpărat Carol Tutungiul, un bărbat deștept și talentat (nea Carol), care, unde mai pui că semăna cu Carol al doilea, mai ales că-și lăsase și o mustață identică. Avea debit, întâi peste drum de farmacia Caracaș, apoi s-a mutat pe lângă Văduva (Oprovici) și în urmă vindea cărți în fața teatrului de vară. Am avut ocazia să-l comparăm cu regele când acesta a venit la Drăgășani și le-a dat bani sinistraților, de pe scara mașinii. Semănau bine, numai că tutungiul era mai simpatic.

Aldor Dulghereștii erau verișori cu maica mare, coana Marița, născută Amărăscu. Păi, când spun că toți caracalenii erau neamuri, mai apropiate sau mai depărtate de ce să nu fiu crezut? Dar după ce am fost eliberați de Ioana de la Cacaleți și de marele ideolog Păsărică, și am scăpat de jugul burghezo-moșieresc, băștinașii au fugit care-ncotro, ca potârnichile, beneficiind astfel de binefacerile unui sistem constituțional! Curat constituțional!

Dar nici acum nu ne-am pricopsit. Așa o fi și pe lumea ailaltă?…

roman de Nicolae-Paul Mihail · cronică de Dorina Bălan

Axis Libri, An III, nr. 8, septembrie 2010 · „Confluențe culturale”, pag. 66 · (Galați, Axis Libri, 2010)

Autorul, binecunoscut specialist al romanului bun de pus în scenă, creator – alături de Eugen Barbu – al legendarului personaj Mărgelatu, își pune talentul în slujba artei creării romanului și reușește să confirme că știe să îmbogățească peisajul autohton cu opere interesante și personaje memorabile.

Dacă pentru unii subiectul unui roman constituie punctul de plecare al scenariului unui film, la Nicolae Paul Mihail lucrurile iau o întorsătură bizară și tocmai scenariul devine motivul inspirației acțiunii imaginative a scriitorului, acțiune detaliată până la ultima resursă posibilă a fictivității.

Semnificația titlului romanului de acțiune cu tentă istorică este dublă pentru că Mihail stăpânește – așa cum singur o recunoștea într-un articol din Jurnalul Național – „limba română foarte bine… la modul poetic și etimologic”:

– prima dintre semnificații se referă la numele Societății „Frăția Trandafirului” pentru care se desfășoară acțiunea, trandafirul reprezentând aici ciudatul simbol care datează din epoca romană când, la întrunirile politice cu caracter secret, unde se puneau la cale alianțe și comploturi, se presărau petale de trandafir, de unde și sintagma „sub rosa” adică „în taină” așa cum se desfășoară de fapt și întreaga acțiune a romanului;

– pe de altă parte, „Trandafirul Galben” este supranumele personajului central al romanului, personaj enigmatic care vine de niciunde, dar devine haiduc și revoluționar de profesie. Aici, legenda acestei flori ai cărei spini sunt dăruiți de zeul războiului ARES pentru a-și apăra frumusețea, galbenul inspirând creativitate, se pliază exact pe tiparul mușchetăresc, „râvnit de femei și temut de bărbați”, pe atributele care-l caracterizează personal pe Mărgelatu.

Cariera militară, prin intermediul căreia l-a cunoscut pe Eugen Barbu și cu care a rămas prieten, dar și coscenarist și coautor, i-a oferit lui Nicolae Paul Mihail materialul necesar scrierii romanului.

Căpitanul Mărgelatu, cel mai temut bărbat din Țara Românească, un personaj misterios a cărui deviză era „Eu cumpăr, nu vând” îl secondează, cu misiunea de a-i lua locul în caz de eșec, pe Enache Rusan, un membru al Societății mai sus amintite. Acesta trebuia să organizeze transferul unor mari valori din Țara Românească spre Ardeal cu care luptătorii pentru libertate aveau să cumpere arme pentru sprijinirea Revoluției de la 1848.

Chiar dacă narațiunea nu este structurată pe planuri de acțiune separate, ea presupune niveluri de implicare paralele.

Cum era și firesc pentru societatea românească din secolul al XIX lea, în derularea acțiunii apare femeia iscoadă – Agatha Slătineanu – un personaj de moravuri ușoare, trimisă să spioneze acțiunea, fapt pentru care i se promise capul lui Mărgelatu și foarte mulți bani. Ea face tot posibilul să-l întâlnească pe Enache cu scopul de a-l însoți în drum spre țară și chiar dacă, pe vas rezervă cabine separate, au împreună aventuri amoroase.

Nararea faptelor la persoana a III-a îi dă posibilitatea autorului să mențină acțiunea și eroii la o distanță convenabilă comentariului critic și complicității cu cititorul, pentru a-l scoate pe acesta din urmă din freamătul acțiunii în cascade, cu umorul specific epigramistului de calitate, care știe să-și țină captiv auditoriul. Spre exemplificare, în scena dialogului dintre Agatha și Gizdăveanu, iritată de apelativul „tușică” aceasta ripostează flegmatic cu „Du-te dracului!”. Răspunsul este prompt: „Nu pot că am ordin să-ți țin companie.”

Întinsă pe 198 pagini, structurată în 16 capitole, nararea faptelor este făcută pe baza tehnicilor romanului foileton. De pildă, tratarea epigramatică și enigmatică a capitolelor: „Unii se-nsoară alții dau ortul popii” sau „Nici prefectul poliției nu doarme pe el” fac să stârnească și să crească curiozitatea cititorului de la începutul fiecărui capitol până la finalul acțiunii.

Chiar dacă astăzi se află la o vârstă înaintată, Nicolae Paul Mihail continuă munca fără de care nu poate trăi: scrie scenarii, epigrame, romane, spre deliciul celor care iubesc arta scrisului.

Referindu-se la scrierile sale, însuși autorul spunea: „Nimeni nu e în totalitate extraordinar, dar fiecare atinge câteodată cerul, erupe asemeni unui vulcan într-un ocean de banalitate, fiind singura lui justificare de a fi… Cea mai mare nenorocire a unui om care face ceva este să facă zilnic, dar dacă faci cu bucurie acest lucru, atunci litera iradiază asemeni unui diamant”.

Nicolae-Paul Mihail

ziar (S.C. ADIR S.R.L., Sinaia), 23 II – 1 III 2011

Trebuie să recunoaștem că televizorul – această minunată, insidioasă și paradoxală invenție a epocii moderne (alături de telefonul mobil, de computer, dar și de bomba atomică!) – ar fi putut fi un valoros agent de răspândire a culturii dacă n-ar fi încăput pe mâna unor conjurați arghirofile preocupate doar de setea lor de pricopsire ilicită sau de ambiția paranoică de a deveni dumneatar primii din parcare, cu orice preț.

Acum să ne închipuim că ești un cetățean onorabil obișnuit al orașului Sinaia (sau al oricărui oraș) și după o zi de muncă te instalezi în fața televizorului, cu o bericică la-ndemână, să te relaxezi (în timp ce nevasta, dincolo, îți calcă pantalonii), să vezi și tu un meci, un film cu Stalone sau, mă rog, exhibițiile unor tinere îmbrăcate cu sobrietate în costume de baie cu șnur, și hap!…

O mână nevăzută, dar implacabilă, îți taie macaroane cu mici scenete penibile, cu inorogi sau cu pamperși, sperând să te prostească și să le cumperi cu minima sumă de 99,99 lei, tot felul de bazaconii fabricate în așa fel ca să se strice după o lună-două și să trebuiască să cumperi altele! Domnule, bălegarii ăstia n-au învățat nimic din arta reclamei moderne și au rămas tot cu mentalitatea vremurilor apuse, când tămâiau ore întregi în piață sau la talcioc, pe lângă vreo tarabă cu lucruri furate sau date de pomană… Și filmul tău (sau meciul) e întrerupt din oră-n oră de reclamele insipide care se repetă până la exasperare, așa încât se duce dracului orice relaxare și nu ai altă salvare decât în sticla cu dop de cocean din dulap.

Tembelizorul! Bine i-au zis intelectualii ăia! Cât de pudic se arată el când ne avertizează să trimitem copiii la culcare când vine un film „de rușine”, sau când se cotonogesc unii până le dă sângele pe nas și-și mai trag și gloanțe în vestele de protecție! Slavă Domnului că în cele din urmă „negativii” sunt plimbați cu cătușe la mâini (întocmai ca la noi, după care se dă drumul acasă, la neveste și la copii. Oricum, Făt-Frumos a fost scos la pensie, și-n locul lui îi avem pe Stalone, Segal sau pe brutele de la wresling. Ce atâta umanitate, fair-play, sportivitate!?

Thank you, Sam că ne-ai dat violența în sport și gripa aviară de import!

În ceea ce privește calitatea filmelor care ni se bagă pe gât, nu mai putem zice nimic! Suntem siliți să suportăm toate deșeurile Hollywoodului, plătite de barosani cu ceafa groasă ca să-și vadă fiicele năsoase și handicapate, mari vedete de cinema! Rețeta e mereu aceeași: ciondăneală – coțăială – pileală – șuteală – păruială – căsăpeală!

Evident sunt și excepții, dar acelea nu vin și la noi, în colonii, că n-avem atâția bani! (Și, culmea, au apărut și la noi regizori cu filmulețe în care nu se întâmplă nimic sau dacă se-ntâmplă e numai cu subiecte anti-românești, dar ân care se înjură ca la ușa cortului).

În toate aceste pelicule avem de-a face cu un John cam nezorel, dar tare-n pumni și-n „vârtute”, care după ce își împănează cu plumbi toți rivalii (șapte-opt bucăți) își salvează iubita pe geam (Sara sau Rebeca, dar și mai bine dacă e „de culoare”) și pleacă împreună călare spre un paradis imprecis și alegoric. Mă rog! Dacă nu-ți place n-ai decât să sucești arșicul de ebonită! Așa e povățuită plebea când începe să mârâie! Și după ce închizi, ce mai urmează? Să stai în frig, cu un pahar de apă pe masă și să-ți bani nevasta și copiii ca să nu te plictisești? Soluție mizerabilă în orice caz!

Dar nici să rămâi ore-ntregi cu gura căscată și să vezi cum se tot porcăiesc „ăi mari” și slugile lor, în geamul televizorului! E vorba de „aleșii neamului” care pare că au uitat că sunt puși acolo să muncească pentru popor, nu pentru ambițiile lor nesăbuite.

Încet – încet o să ne luăm adio și de la dumnealor, cum ne-am luat și de la alții, ejusden farinae! Căci ce e val, ca valul trece!…

Nicolae-Paul Mihail

Remember — Epigrama, pag. 38

La începutul acestei veri prăpăstioase, plină de neliniște și de insatisfacții existențiale, a plecat dintre noi prea bunul și cumsecadele nostru confrate Valentin Smarand Popescu spre acea lume virtuală, plină de iluzii și de presupuneri. Cu toate că în ultimii ani un accident vascular l-a ținut departe de viața breslei, în care se implicase cu devotament și pricepere, noi nu l-am scos din memoria afectivă a comunității scriitorilor de literatură satirico-umoristică, în speță de epigramă, personalitatea sa pragmatică și eficientă rămânând ca un grăitor exemplu în istoria plină de notabile realizări a Uniunii Epigramiștilor din România din ultimele decenii și ale filialei ei craiovene.

L-am cunoscut cu un an sau doi înainte de 1980 când am devenit eu-însumi membru (de onoare) al cenaclului de epigramă craiovean C.S. Nicolaescu-Plopșor, al cărui corifeu era Smarand. Era o confrerie mare și valoroasă care, cu timpul, s-a subțiat din cauze naturale, membrii ei nefiind prea tineri. În anii următori am început să edităm revista Păcală (37 numere) desigur cu largul concurs al tuturor membrilor de cenaclu. Smarand, în calitate de lider, a știut să ne polarizeze în jurul acestei nobile acțiuni literare și tot el este cel care a reușit să adune fondurile necesare. (Mii de mulțumiri domnului inginer Mândruleanu, susținătorul tradițional al revistei, precum și Regionalei C.F.R. Craiova, reprezentată de dl. Valeriu Grădinaru (el-însuși epigramist). Esențială a fost și colaborarea entuziastă și totalmente gratuită a confraților, al căror nume se cade să-l notăm și aici: Miltiade Ionescu, Ionică Laurian (cel mai talentat), Mircea Ursei, Ctin. Păun, doctorii Ștefan Marinescu, Nicanor Plămădeală, Moisiu, Bena, apoi Rodica Ștefănescu, Mariana Cârțână, Barbu Morcovescu și soția, Gh. Dragu, Virgil Scărlătescu. Prețioase au fost și sugestiile lui Gabi Bratu, prof. Ion Pătrașcu, George Corbu, președintele Uniunii, Elis Râpeanu și alții. Personal am ținut cinci rubrici aproape în fiecare din cele 37 de numere. După 1989 revista a început să îngeneze, fondurile s-au mai diluat (deși colaborările erau gratuite) și, după un „existus” discret, dar dramatic, a survenit și ieșirea din linia întâia a neobositului organizator Smarand, pe care inexplicabilele legi ale întâmplării l-au redus la tăcere.

Din punctul meu de vedere, care coincide cu părerea generală, Valentin Smarand Popescu a fost un camarad devotat, perseverent și vigilent, atent căutător de noi talente, excelent descoperitor de fonduri, soluții și inițiative. Într-adevăr, pentru el epigrama era mai curând un „violon d’Ingres”, deși o practica și o drămuia cu deosebită asiduitate. Prefera însă fabula, un mod mai voalat de a critica societatea și pe semenii noștri căzuți în păcat. În acest domeniu reușise să-și creeze un stil propriu, între reportaj și admonestare, cultivând o „politică cu delicatesuri”!… Ca profesionist al catrenului era destul de mizericordios cu pacienții săi, dar nici nu ascundea gunoiul sub covor. Era evident că, mai mult decât alții, avea cei șapte ani de-acasă (în total optzeci), căci se arăta reverențios cu doamnele, nu l-au auzit înjurând (ca-ntre băieți) niciodată, nici măcar drăcuind. Era punctual, parolist, stăruitor, cooperant în toate acțiunile sale, dar intransigent în fața unor machiaverlâcuri de orice speță. Iubea în mod sincer falanga epigramiștilor și lupta din răsputeri pentru păstrarea unității și solidarității acesteia. Nu cum fac astăzi acei agenți din afară ai disoluțiunii, care disprețuiesc tot ce e românesc, nedându-și seama că-și taie singuri craca de sub picioare. Iar dacă pe unii confrați și i-a lăudat prea mult, a făcut aceasta în stil oltenesc, ca să aibă de unde lăsa la o eventuală tocmeală literară.

După ce s-a retras în nedorita sa singurătate biologică, asupra epigramei craiovene s-a lăsat o nemeritată ceață, lipsită de orizont și de inițiative. Calitatea vechilor membri era aceeași, lipsea doar factorul polarizant, care nu se află chiar pe toate drumurile. În prezent, din fericire, a apărut în industrie eminentul organizator Petre Gigea-Gorun, personaj charismatic, care a reușit să relanseze cenaclul craiovean pe orbită, ca for epigramistic reprezentativ pentru întregul areal oltean.

Chiar dacă acum nu mai strălucește, steaua lui Valentin Smarand Popescu a rămas în panoplia nobilei noastre meserii ca o decorație binemeritată. Datorită ei drumul epigramei nu poate fi decât ascendent, chiar împotriva tembelizării culturale oficiale pe care o întâmpinăm astăzi.

Smarand, iubit confrate, dacă-l vezi pe Cincinat, să-i spui că nu ne lăsăm intimidați de mofturile dogmatice ale pseudo-elitiștilor insipizi, pentru care inteligența și cuvântul de spirit sunt prea sus precum strugurii pentru vulpea din fabulă.

În galeria umoriștilor de merit locul lui Valentin Smarand Popescu este peren și binemeritat.

Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul (Gorj), nr. 49, 18-24 decembrie 2009

Dorim ca acest titlu să fie un mesaj de solidaritate propus tuturor cititorilor publicației gorjene TIMPUL, un adevărat mesager al prieteniei și speranței care trebuie să se înfiripe între toți locuitorii de veacuri ai Daciei Felix de altădată, dacă nu vrem să ne înghită, pe gratis, pseudo-civilizațiile extra-terestre ale banului sau ale noii ambiții oarbe, dictatoriale.

Trebuie să fim convinși că valorile noastre tradiționale, între care credința și obiceiurile populare strămoșești, nu pot fi aruncate la gunoi de niscai moftangii autohtoni sau veniți cu pluta pe apele turburi ale plutocrației dezlănțuite. Oricât ar înflori astăzi tendințele și intențiile de înstrăinare, lumea își dă seama din ce în ce mai clar că miezul acestor plante e putred și otrăvitor.

Acum, de sărbători, niciun român sănătos la cap nu-ți urează „Crăciun sau Anul Nou fericit”, cum fac unii papagali din mass-media, ci „Sărbători fericite!”, așa cum ne-au învățat părinții noștri, sfătuitori mai demni de crezare decât pițigoii veniți, tam-nisam, cu helicopterul din lumea largă. Scălâmbăiala infamă numită „hallowen” nu are ce căuta la noi; e și absurdă și infernală, un fel de noapte a Valpurgiei sau La fête des fous. Chiar în halul acesta am ajuns, să adoptăm orice idioție străină?!…

Sunt și obiceiuri care se pierd sub acțiunea corosivă a timpului: colindele, Irozii, Steaua, Plugușorul. Azi au devenit un mijloc de bișniță; școlile nu le mai pregătesc, au fost preluate de copiii mititei și afumați, puși să agonisească firfirici pentru țuica unor patroni oenologi sau oenofili. Dar ca manifestări curate, ele rămân în palmaresul nostru istoric și sunt la fel de merituoase ca orice epopee străină. Chiar dacă mitologia populară poate fi demontată prin analize logice, acest lucru li se poate întâmpla tuturor mitologiilor din lume. Noi trebuie să respectăm valoarea artistică, în care imaginația este un factor esențial.

Așadar, cu ocazia sfintelor sărbători românești și ortodoxe, le spunem tuturor celor care ne aud „sărbători fericite”, și, dacă nu înțeleg vorba noastră, să pună pe cineva să le traducă în limba lor.

Am privit la televizor, cu îngândurare, cum niște profesori se zbăteau cu înfrigurare să organizeze „hallowenuri” și sfinți Valentini, dar niciunul care să prezinte elevilor obiceiurile noastre populare. Dacă maimuțăreala a pătruns și în mintea educatorilor, atunci situația e mult mai gravă decât credeam noi.

Deplângem și încrâncenarea cu care, acum, la sfârșit de an, când lumea se pregătește de sărbători tradiționale, cei mai înalți oameni politici se porcăiesc pe toate căile, se demască, se insultă, creând o stare de iritare în loc să ne relaxăm și să ne dedicăm familiilor noastre. Intrăm într-o săptămână pioasă, cu sentimentul că suntem vânați de niște infractori care se păruiesc între ei la împărțeala prăzii. Dacă acesta e viitorul, mai bine stăm în casă, cu pătura-n cap și cu vată în urechi.

Visăm niște sărbători fericite adevărate, așa cum am apucat în copilărie. Pentru asta, ar trebui să începem a nu mai insulta chipul Mântuitorului la televizor (Discovery), să încetăm cu bârfele ordinare la adresa Fecioarei Maria și a sfintei Maria Magdalena. Pentru noi, foști copii români, acestea sunt figuri luminoase și ne doare când cineva scuipă pe poveștile noastre minunate. Dacă islamiștii sunt în război și nu-și pot apăra religia, noi am îndeplinit toate formele de vasalitate și deci am putea cere ca măcar visurile noastre paradisiace să ne fie respectate.

Cine e mai prieten cu adevărul decât cu Homer, înseamnă că în realitate nu e prieten cu Homer!