Categorie: Uncategorized

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 5/11 februarie 2010

Ridicăm cu greu ochii încețoșați din ecranele televizoarelor noastre mici și năbădăioase, care, de mai multă vreme, ne țin blocați la mantinelă o bună parte din timpul care altădată era dedicat familiei. O umbră de speranță începe să adie pe chipurile noastre brăzdate de grijile zilei de mâine, aduse, ca de obicei, de marile crize americane: să se fi sfârșit oare, cu adevărat, acel „bellum omnium contra omaas” (ca pe românește, n.a.), război declarat și susținut cu cinism și înverșunare prin ziare cât și pe micile ecrane, prin care subcultura electronică a reușit să ne bage mortu-n casă?… Va urma oare o perioadă de acalmie și drăgăleșenii democratice, cu șuriurile băgate în teacă și cu filme compromițătoare nedevelopate? Nu ne vine să credem că merităm de-adevăratelea atâta fericire și, temători din fire fiindcă am fost păcăliți de nenumărate ori, ne întrebăm sfioși cât dracu’ o să ne mai coste și acest scenariu de acalmie generală cu „pupat piața endependenței” ca-n filmele după Caragiale?…

Am cerut și noi lămuriri de la un distins reprezentant al poporului, un tânăr și neliniștit, îngrijorat de perspectiva de a-și pierde șezlongul de la Casa Poporului ca urmare a curbelor de sacrificiu anunțate de noul comando, ales în fruntea statului ca să grăbească ritmul îndatorării externe, pentru ca iobagul român să devină și mai multilateral dezvoltat, iar dumnealui, Statul, să coopereze cu mai mult entuziasm la federalizarea economică (poate și administrativă, Doamne-ferește!) propusă de Valev și adoptată după cum se vede și de iubiții noștri chestori și tutori extraterești. Acești înțelepți, cică să le lăsăm lor dreptul de a ne hotărî soarta, și avuțiile naționale, și, în schimb, dumnealor ne vor da de atât cât să nu murim de foame!… Interlocutorul ne-a răspuns diplomatic, că el luptă ca România să fie bine și tot românul să prospere, iar dincolo de asta nu mai are nici o putere, și… Dumnezeu cu mila!

După o lungă serie de dezgustătoare campanii și demascări politice, în care beligeranții s-au tot porcăit și incriminat ca la ușa cortului, până și pentru laptele supt de la onorabilele lor mame, noi, alegătorii, am ajuns la concluzia că toate acuzațiile beligeranților sunt întemeiate iar noi suntem chemați să alegem între două bande de răufăcători cu dosare penale, înși care se șantajează reciproc după cum le dictează Ocultele de care aparțin, sau potrivit cu interesele lor economice sau ale barosanilor ai căror vasali sunt.

Nu de mult au apărut la televizor niște boieri de-ăia, care au declarat că se urăsc dar că se unesc provizoriu, numai ca să-i dea în gât pe șeful ales și să-i ia barca de sub… în sfârșit, să-i ia barca. Că țara și celelalte interese se dau peste cap, îi doare-n „coeur” pe dumnealor! Și dacă nu iese pasența așa cum ar vrea fiecare, să te ții pe urmă la tot felul de șicane, de păruieli la televizor și în fițuicile lor, la care vociferează zilnic diverși „analiști” plătiți cu lefuri de zece ori mai mari decât cele ale muritorilor de rând numai ca să dea pe gură așa cum dorește democrația plutocraților.

E o mardeală pe nisipuri mișcătoare, sau ca luptele în noroi ale unor americance sumar îmbrăcate, cum am văzut noi la televizor… Au apărut și anumite filiale rebele care au trecut de la stânga la dreapta pe eșicher, negociindu-și voturile după cât le pică și lor. Ba unii fac acest dans de picioare ca o politică de bază, numită „politica pașilor mărunți”; vin la putere cu toate partidele, ca românul imparțial, și uite că le merge!

La comanda supremă extra-terestră, trimitem în foruri numai reprezentați ciudați: neghiobi și utopiști, adversari declarați, un fel de Gică-contra de profesie, sau demoazele cu certă virginitate auriculară. Tot pe calea unor sugestii făcute pe ton de comandă, importăm de aiurea miniștri graseiați și fără experiență, acuzatori sub acoperire ai unei epoci de mizerie, ai căror activiști au fost chiar ei sau părinții lor, foști inchizitori, care nu se știe cum fac și cum dreg, dar cad totdeauna în picioare, ca pisicile. (Ba se cam știe!)

Și, ca o culme a desconsiderării, suntem obligați să promovăm la ministere tot felul de soluții minoritare scoase din mânecă ca și cum noi, românii, am fi incapabili să ne conducem singuri, deși avem ajutorul neprecupețit al unor consilieri buni vorbitori de limbile engleză, poate și rusă. Un călăuzitor ungur la cultură (ca să învățăm să zicem „keziciocolom” mai corect); câțiva armeni în economie (ăștia știu carte), și să-l cocoțăm pe filosoful Fecală în cel mai înalt for cultural, după ce acesta s-a blindat cu acte și dosare de la cooperativa băieților cu ochi albaștri, valorificatori ai tuturor hârtiilor compromițătoare.

Și-n timp ce barosanii se fudulesc pe la televizoare, nouă, o mână secretă ne toarnă ceva în pensie!… Părinte Ceresc, nu-ți mai întoarce fața de la copiii tăi lipsiți de orice apărare!

Nicolae-Paul Mihail

revista „Reîntregirea” (Caracal), aprilie 2011, pagina 3

E bine să recunoaștem de la bun început un lucru altminteri evident pentru toată lumea: interesul populației de orice categorie pentru cuvântul scris a coborât în mod dramatic în anii care au urmat evenimentelor din decembrie 1989. Puhoiul de ziare care ne-a invadat în primele zile și săptămâni de democrație internațională a ținut cât a ținut și a început să se ofilească. Corifeii din presă și-au făcut suma și ori s-au retras la vilele moștenite de la mătuși decedate la timp, ori au fost faultați de diverse trusturi mondiale, unii dintre ei fiind chiar dați în tărbacă, în buricul târgului, cu cătușe la mâini. Au căzut totuși în picioare și acum tot ei ne dau sfaturi de bună purtare!

Din fericire, în presa românețeană nu s-a pripășit niciun mâncător de cacao. Îmi scot pălăria în fața demersului corect și inspirat al tinerilor ziariști caracaleni, fără deosebire și orientare filosofică, de sex, religie, ori de studii pre sau post – universitare.

Am citit cu interes și bucurie publicații caracalene precum: Romanațiul liber, Lumina, Domnul de rouă, Prietenia literară, Oglinda Romanațiului, Vitralii Românețene, și acum Reîntregirea. Am colaborat și voi colabora la toate, fără rețineri și fără parti – pris-uri. Suntem prea dezbinați din cauza unor programări străine și oculte ca să mai băgăm și noi strâmbe și zâzanie. Considerăm că salvarea orașului nostru (și chiar a țării) de la anonimat și ratare stă în cea mai mare parte în cultură!

Dacă vrem să ne încalece toți fanarioții, trebuie să renunțăm la complexele de inferioritate pe care ni le tot îndeasă pe gât o mass-media rareori obiectivă sub masca adevărului. Totuși nu putem să nu ne întrebăm: ce s-a schimbat în bine în ultimele decenii. E mai bună dictatura banului decât dictatura pumnului de oțel? Dictatorii de azi sunt mai buni decât dictatorii de ieri?…Cândva, orice orășel, orice liceu, orice cenaclu putea să scoată, pe banii membrilor, o revistuță fără să-și vândă casa sau orătăniile din bătătură.

Mai apărea și o „bibliotecă pentru toți”, în care orice sărăntoc îl putea citi pe Horațiu sau pe Eminescu, cu doar câțiva gologani. Tempi passati! Acum ca să-ți cumperi un dicționar, trebuie să donezi o găleată de sânge albastru!

Publicația noastră, Reîntregirea, este, în primul rând un act de mare curaj. Poate ne mai ajută și ziariștii norocoși care au reușit să evadeze din pluton. Dacă fac și acum acest lucru și eu nu știu, jos pălăria! Și să le țină Dumnezeu obiceiurile!

În numele tuturor autorilor caracaleni care nu s-au despărțit în cuget de meleagurile natale, afirm că suntem gata, dacă suntem solicitați, să ajutăm Reîntregirea, și orice altă publicație caracaleană cu materiale pentru că nu trebuie să plătească T.V.A. pentru că și noi le oferim gratuit!

Nicolae-Paul Mihail

revista „Revista nouă”, nr. 1/2011, rubrica „note de lectură”, paginile 72–73 (continuă în pagina 74, indisponibilă)

Recenzie la volumul de rondeluri „Mic îndreptar pentru năravuri mari” de Mihai

Sălcuțan

Recentul volum de rondeluri lansat de confratele nostru buzoian Mihai Sălcuțan, intitulat cu mimată seriozitate Mic îndreptar pentru năravuri mari, ne dovedește încă odată că între genurile sau speciile literare nu se pot stabili cloazonări artificiale definitive (și inebranlabile), deoarece, după cum se și vede, pe deasupra oricăror bariere ironia și lirismul „se-ngână și-și răspund”, ba mai mult, se potențează reciproc. Pentru a da o mai mare putere de convingere aserțiunii noastre, îl vom cita pe Tudor Vianu, care preciza: „Ideea genurilor literare și norma clasică a purității lor este (sic!) o prejudecată perimată” (Bravo, nea Tudore!).

Se știe foarte bine că autorul rondelurilor, Mihai Sălcuțan („conu Mihalache” pentru admiratorii săi din mediul rural, recte de la Sinaia) este un vechi boier al epigramei românești contemporane, fie ea veselă sau tristă, și un fin critic, ferm dar mizericordios, al mediului în care ne bălăcărim toți de la o vreme. Rondelurile sale ne zboară pe la urechi ca un stol de fluturi colorați, sau ca o voce din off după care te poți aștepta și la o strașnică urecheală prietenească. Distins avocat al baroului din Buzău (și împrejurimi), scriitorul Mihai Sălcuțan este și membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Ca epigramist el nu vrea moartea păcătosului, chiar dacă nici să-l îndrepte nu prea poate. Menuetul său prin grădinile suspendate ale rondelului este, în fond, un joc secund pus în operă după cunoscutul îndemn horațian: „Omne tullit punctum, qui miscuit utile dulci / Lectorem delectando pariterque monendo”. (Ca pe românește!).

Micul îndreptar pentru năravuri mari născocit de Sălcuțan este o carte cu ștaif, elegantă, luminoasă, aerisită; grafică rafinată, hârtia de esență nobilă, copertă inspirată, împărțirea pe capitole excelentă, de o mare iscusință, discretă (aici bănuim și mâna academicianului Mihai Cimpoi). Știm că peste tarlaua sa, conul Mihalache este stăpân și… punctum! Titlurile capitolelor nu s-au dat mecanic, după primul sau al doilea vers al primului poem, ci cu schepsis, din întregul context, ca să fixeze mai bine ideea centrală.

Este foarte adevărat, cum spune în prefață și academicianul Mihai Cimpoi, că rondelurile Micului îndreptar…, oferă o concentrare aforistică; da, dar apoftegmele lui Sălcuțan nu sunt sentențioase și nici lansate ex cathedra. Ele au mai curând aerul unor sfaturi prietenești, povețe formulate cu prudență și înțelepciune în așa fel ca să nu-i supere prea tare pe tovarășii de naufragiu, îmbarcați în aceeași barcă spartă-n fund. Mai departe, ca aspect, nu putem afirma că rondelul este sau nu o marfă depășită, căreia autorul încearcă să-i facă respirație „bouche à bouche”. Noi credem că e o structură clasică, deci nemuritoare, care nu poate fi izgonită din empireu numai pentru că așa vor niște neofiți ireverențioși, aduși de furtuna browniană a unui post-modernism rău înțeles, deja falimentar față de programele anunțate. Nicio formă poetică nu se alterează dacă o păstrăm în frigiderele propriei sale epoci. Sonetul, de exemplu, e mai vioi și mai necesar ca oricând! În orice caz chiar în această zodie de mare deconfitură intelectuală generalizată, structurile clasice rămân mult mai convingătoare decât aventurile lipsite de garanție ale unor profesioniști ai hazardului fără frontiere. Fără-ndoială că structura rondelului, ca și în cazul altor forme fixe, impune o anumită rigurozitate, care nu e austeră ci doar o adaptare voluntară a unor criterii sau canoane care, în fond, nu fac altceva decât să definească prototipul și să potențeze mesajul semantic cu eufonia indispensabilă oricărei creații lirice. Îmbinarea intenției satirice cu adecvate modulații armonice nu duce în acest caz la un produs hibrid, dodecafonic sau absurd, căci rondelurile lui Sălcuțan își păstrează intactă coerența, seninătatea, claritatea, evitând instinctiv orice pericol de „babelism intelectual”. Dimpotrivă, uneori rondelurile au o transparență mai mare decât ar fi nevoie.

Suntem partizanii fideli ai epigramei și-i deplângem pe contestatarii acestui test de inteligență oricât de geniali și de calificați ar fi ei. Quandoque bonus dormitat Homerus! Nu e mai puțin adevărat că deseori se simte nevoia unei evadări din corsetul obligatoriu al celor patru versuri, care, lăsat la voia întâmplării și a amatorismului, riscă să capete o alură dogmatică și chiar despotică. Fără a fi vorba de un divorț, o excursie în zona rondelului este înviorătoare. Ca un veritabil psihiatru amator, conu Mihalache a simțit micile șovăieli ale adepților și i-a poftit pe tăcute în grădina mai rococo a rondelului. Demersul său reprezintă acceptarea unei teme cu variațiuni de la „scherzando” la „alegretto” (poate chiar la „alegro”, fără „ma non tropo”), păstrând totuși într-o manieră mai laxă provocarea dictată de formă. Căci schemele clasice, atât de hulite de protestatarii literari de azi, nu sunt piedici în calea libertății de creație, ci doar balizări, călăuze menite să tempereze și să canalizeze excesele și imprudențele unor tineri non conformiști trași pe sfoară de niște caiafe bătrâne.

Chiar dacă atmosfera rondelurilor din Micul îndreptar sălcuțanian e deseori sapiențială sau sfătoasă, programul autorului nu e câtuși de puțin retoric, ci mai mult reflexiv-meditativ, aproape ca-n sonetele shakespeariene (mutatis-mutandis), care aveau, în plus, permanenta obsesie a „doamnei negre din sonete”. Aici nu e cazul! În schimb, în rondelurile Micului îndreptar…, găsim o fină reverență baladească sau curteană, fervoarea pasională din sonete (comparabilă cu efuziunile lui Petrarca), e convertită într-un fel de reverență dubitativă sau într-o ușoară frivolitate superioară când e vorba de noravuri, sau de escaladări sociale sau politice. Unii erudiți (nu noi, în niciun caz!) ar putea pomeni aici, pe lângă Shakespeare și Petrarca, pe Omar Khayam, Mihai Codreanu, Radu Cârneci sau Mircea Trifu, ca să revenim pe terenul nostru. Comparativism care rar înseamnă mare lucru, din moment ce orice om care intră într-o piscină n-are-ncotro și se udă!

Dar, în acest punct, putem reveni la o temă importantă în creația lui Mihai Sălcuțan: o viziune ironică, satirică, epigramatică asupra paradoxurilor societății în care cu greu supraviețuim cu toții și asupra nefericiților antropoizi, bimani cu conștiință, care se prefac că sunt fericiți dacă rămân cu mămăliga în traistă fără să i-o impoziteze cineva. E evident că Sălcuțan nu poate să uite că e epigramist (ba chiar vicepreședinte, carevasăzică). Această engramă i s-a fixat pentru totdeauna în circumvoluțiunea lui Brocca (pe unde o mai fi și aia?) și multe din rondelurile sale sunt epigrame get-beget, puțintel mai dilatate, ca să răsune mai frumos, ceea ce nu e rău: mai schimbăm și noi nițel gama, se mai aerisește încăperea fără s-o demolăm. Iată, pre limba autorului, câteva extrase epigramatice din blândele și nevinovatele rondeluri: „Când ne vor cere să-i votăm / Și ne-or promite iar minuni, / Eu vă propun să-i ascultăm / …Cu detectorul de minciuni.” (p.19). Simplu și la obiect! Sălcuțan dă, nu se-ncurcă! Să te ferească Dumnezeu de halebarda lui ascuțită! Iată încă una, poate chiar mai bună: „Că-i așezată-n lung sau lat, / O masă nu-i imaculată, / Ci va avea mereu o pată / Cât timp deasupra e un blat.” (p.41).

Se observă, desigur, ingenioasa balansare între planul propriu și cel figurat, procedeu permis și chiar inevitabil în domeniul epigramei. Dar nu vom înșira aici toate găselnițele, unele într-adevăr colocviale, mai de cafenea. Mai bine să mai citim una, foarte serioasă dacă o privim în transparență: „Cu o privire exigentă, / Că-s joviali sau indispuși, / Ei operează cu mănuși, / Să nu rămână vreo amprentă” (p.95).

Există și formulări în care autorul poate cădea el-însuși în capcanele pregătite pentru alții. De exemplu: „Când muza eu am ascultat, / Ea m-a convins să coexist / Și-s pentru unii avocat, / Iar pentru toți – epigramist” (p.67). Ei bine, se poate replica într-un diapazon altminteri binecunoscut (aproximativ): „În două ipoteze «coexiști», / Așa cum chiar și tu constați, / Ești avocat printre epigramiști / Și ești epigramist între-avocați” (Nicomah).

Nu ne propunem să dezbatem temele privitoare la politică, societate, Basarabia, comportamentul semenilor noștri, căci […] (continuarea în pagina 74, care nu este disponibilă în această colecție de fotografii).

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

cronică la „Mic îndreptar pentru năravuri mari” de Mihai Sălcuțan · Renașterea Buzoiană, Almanah

2011, pag. 89 și 91 · (paginile 90 și 92 nu apar în fotografii)

Recentul volum de rondeluri lansat de confratele nostru buzoian MIHAI SĂLCUȚAN, intitulat cu mimată seriozitate Mic îndreptar pentru năravuri mari, ne dovedește încă odată că între genurile sau speciile literare nu se pot stabili cloazonări artificiale definitive (și inebranlabile), deoarece, după cum se și vede, pe de-asupra oricăror bariere ironia și lirismul „se-ngână și-și răspund”, ba mai mult, se potențează reciproc. Pentru a da o mai mare putere de convingere aserțiunii noastre, îl vom cita pe Tudor Vianu, care preciza: „Ideea genurilor literare și norma clasică a purității lor este (sic!) o prejudecată perimată” (Bravo, nea Tudore!).

Se știe foarte bine că autorul rondelurilor, Mihai Sălcuțan („conu Mihalache” pentru admiratorii săi din mediul rural, recte de la Sinaia) este un vechi boier al epigramei românești contemporane, fie ea veselă sau tristă, și un fin critic, ferm dar mizericordios, al mediului în care ne bălăcărim toți de la o vreme. Rondelurile sale ne zboară pe la urechi ca un stol de fluturi colorați, sau ca o voce din off după care te poți aștepta și la o strașnică urecheală prietenească. Distins avocat al baroului din Buzău (și împrejurimi), scriitorul Mihai Sălcuțan este și membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Ca epigramist el nu vrea moartea păcătosului, chiar dacă nici să-l îndrepte nu prea poate. Menuetul său prin grădinile suspendate ale rondelului este, în fond, un joc secund pus în operă după cunoscutul îndemn horațian: „Omne tullit punctum, qui miscuit utile dulci/ Lectorem delectando pariterque monendo”. (Ca pe românește!).

Mic-ul îndreptar pentru năravuri mari născocit de Sălcuțan este o carte cu ștaif, elegantă, luminoasă, aerisită; grafică rafinată, hârtia de esență nobilă, copertă inspirată, împărțirea pe capitole excelentă, de o mare iscusință, discretă (aici bănuim și mâna academicianului Mihai Cimpoi). Știm că peste tar-[…]

[…] (pag. 90 lipsește din fotografii)

provocarea dictată de formă. Căci schemele clasice, atât de hulite de protestatarii literari de azi, nu sunt piedici în calea libertății de creație, ci doar balizări, călăuze menite să tempereze și să canalizeze excesele și imprudențele unor tineri non conformiști trași pe sfoară de niște caiafe bătrâne.

Chiar dacă atmosfera rondelurilor din Micul îndreptar sălcuțanian e deseori sapiențială sau sfătoasă, programul autorului nu e câtuși de puțin retoric, ci mai mult reflexiv-meditativ, aproape ca-n sonetele shakespeariene (mutatis-mutandis), care aveau, în plus, permanenta obsesie a „doamnei negre din sonete”. Aici nu e cazul! În schimb, în rondelurile Micului îndreptar…, găsim o fină reverență baladească sau curteană, fervoarea pasională din sonete (comparabilă cu efuziunile lui Petrarca), e convertită într-un fel de reverență dubitativă sau într-o ușoară frivolitate superioară când e vorba de noravuri, sau de escaladări sociale sau politice. Unii erudiți (nu noi, în niciun caz!) ar putea pomeni aici, pe lângă Shakespeare și Petrarca, pe Omar Khayam, Mihai Codreanu, Radu Cârneci sau Mircea Trifu, ca să revenim pe terenul nostru. Comparativism care rar înseamnă mare lucru, din moment ce orice om care intră într-o piscină n-are-ncotro și se udă!

Dar, în acest punct, putem reveni la o temă importantă în creația lui Mihai Sălcuțan: o viziune ironică, satirică, epigramatică asupra paradoxurilor societății în care cu greu supraviețuim cu toții și asupra nefericiților antropoizi, bimani cu conștiință, care se prefac că sunt fericiți dacă rămân cu mămăliga în traistă fără să i-o impoziteze cineva. E evident că Sălcuțan nu poate să uite că e epigramist (ba chiar vicepreședinte, carevasăzică). Această engramă i s-a fixat pentru totdeauna în circumvoluțiunea lui Brocca (pe unde o mai fi și aia?) și multe din rondelurile sale sunt epigrame get-beget, puțintel mai dilatate, ca să răsune mai frumos, ceea ce nu e rău: mai schimbăm și noi nițel gama, se mai aerisește încăperea fără s-o demolăm.

Iată, pre limba autorului, câteva extrase epigramatice din blândele și nevinovatele rondeluri: „Când ne vor cere să-i votăm/ Și ne-or promite iar minuni,/ Eu vă propun să-i ascultăm/ …Cu detectorul de minciuni.” (p.19). Simplu și la obiect! Sălcuțan dă, nu se-ncurcă! Să te ferească Dumnezeu de halebarda lui ascuțită! Iată încă una, poate chiar mai bună: „Că-i așezată-n lung sau lat,/ O masă nu-i imaculată,/ Ci va avea mereu o pată/ Cât timp deasupra e un blat.” (p.41).

Se observă, desigur, ingenioasa balansare între planul propriu și cel figurat, procedeu permis și chiar inevitabil în domeniul epigramei. Dar nu vom înșira aici toate găselnițele, unele într-adevăr colocviale, mai de cafenea. Mai bine să mai citim una, foarte serioasă dacă o privim în transparență: „Cu o privire exigentă,/ Că-s joviali sau indis-[…]”

[…] (continuă pe pag. 92, care nu apare în fotografii)

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

revista „Păcală”, nr. 12/1993 · rubrica „Revista reviselor umoristice”

Ne vine cu poșta din onorabila Timișoara, revista de satiră și umor, PARDON, câteva numere, trimise de bunul nostru prieten, scriitorul Laurențiu Cerneț, între altele și un iscusit autor de scrieri umoristice, (pe care rudele sale apropiate îl consideră genial). Plăcută ca un șpriț de vară (cu suficientă apă minerală de bună calitate) revista e păstorită de cunoscutul Emil Șain (director) și Irina Măgureanu (redactor șef), iar cei care „trag”, persoane importante și ei, se numesc: Laurențiu Cerneț, Damian Ureche, Florin Cojocaru, Dan Radu Ionescu, Luican Bureriu. Mai semnează în pagini: Victor Gorșcovăz, Nicolae Nicolae, Tomiță Pustinișan, Dan Udrea, G. Lungoci, Petru Ionică și câteva pseudonime (probabil tot ei). PARDON are opt pagini (din care 2—3 cu reclame locale) și costă 30 de lei (deocamdată). Autorul acestei cronici, Nicomah, (care deși e din Caracal are o slăbiciune deosebită pentru Timișoara), a apărut, și el cu o poezie, și — o să râdeți — a fost și remunerat (lucru puțin obișnuit în cazul revistelor de umor). Mersi, Șain! Mersi, Renzius! (Vodca am băut-o în cinstea voastră; abia mi-a ajuns!)

Lăsând la o parte osanalele, revista e bunicică, dar se poate și mai bine, ținând seama de firma orașului. Bine pusă în pagină, desenele lui Drio (și ale altora) o înviorează. Are și câteva siluete de doamne în mica ținută, înveșmântate în propria lor inocență, are epigrame, poezii satirice, bancuri, tot ce vrei. Directorul e omniprezent (îl și costă), așa că ne permitem să-i trimitem o săgeată: „Ca tânăr nu avea umor / Așa se pare / Dar îl făcură DIRECTOR / Și-acuma e!…” Mai încolo, cu toate că ia multe doctorii, Laurențiu Cerneț face chef cu un epigramist numit Z., pe care-l cunoaștem și noi foarte bine. Dar știți ce bine l-a prins?… Pe marginea evenimentului am notat și noi următoarele: „Epigramistul Zed precis / O mie de catrene-a scris / Și — să nu crezi într-o minune? — / Vreo două dintre ele-s bune!” (M-am stricat și cu asta!).

Epigrame scrie și Nicolae la pătrat, (Nicolae Nicolae) și încă multe. Este, se pare, epigramistul „en titre” al revistei. Ține-o așa, Nicule, că până la urmă o să fie bine! Noi îl așteptăm la cotitură! Prin apropiere înoată și doctorul Gorșcovăz, binecunoscut în lumea umoriștilor, dar nu cu epigrame, cum ne-am fi așteptat, ci cu trei rânduri, despre „pliculețe” despre mărfuri expirate, despre strănepoatele de la Istanbul. Excelentă poezia „Săru-mâna” de Dan Udrea! Să-l remarcăm din nou pe Emil Sain cu „urmărire în beznă” și cu un „revelion cu pupături”, dar s-o creadă el că i-a dat Dinescu telefon de la Berlin! (Poate cu taxă inversă!)

Din „breviarul artelor” aflăm că umoriștii de la PARDON, au fost recent, premiați „in corpore”, (Cerneț, Sain, Drio). Sincere felicitări! Laurențiu Cerneț pretinde că a luat și bani de la editura „Genesa” (câtă imaginație!), pentru volumul său: „Privind peste umăr”. Păi, dacă e așa, să marcăm și noi succesul cu o epigramă ad hoc: „Dușmanii tăi, destui la număr / S-or regrupa în mare zor; / Tu îi privești doar peste umăr / Dar ei te-or lua peste picior!”

Tot în revista PARDON, două tinere timișorence, făcând reclamă pentru o fabrică de încălțăminte își arată cu dezinvoltură… Pardon! Despre asta nu se scrie — se privește!

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

revista „Epigrama”, rubrica „Radiografii literare”, pagina 11

Nu sunt rare cazurile în care, atunci când vine vorba de cultură, mulți primari dau din umeri și-ți arată buzunarele goale… Nema putirința! Ei nu găsesc bani să cârpească tinicheaua de pe primărie, și unii ar vrea să-i cheltuim pentru niște indivizi cu frigiderele pline! Finanțiștii ăia de la Centru și-au pus coada pe spinare și mută în teritoriu tot ce nu produce venituri și rămân să drămuiască singuri-singurei toate taxele și amenzile aducătoare de beneficii. Ca și cum te-ai putea pricopsi mutând gologanii dintr-un buzunar într-altul (și acesta spart!).

Numai că primarul orașului-stațiune Bușteni, domnul Savin Emanoil, vede altfel lucrurile. În orice clipă prezent cu gândul și cu fapta la tot ce ține de buna gospodărire a localității, el nu uită că, promovând o bună imagine a acesteia, îi sporește în mod exponențial valoarea turistică. Așa se explică interesul deosebit pe care primarul Savin Emanoil îl poartă numeroaselor manifestări sportive și cultural-artistice care se desfășoară de câțiva ani buni la Bușteni, acțiuni în care el se implică totdeauna moral și material, participând de obicei personal cu un elan extrem de convingător pentru toți participanții.

De acest elan, motivat de o dragoste sinceră pentru cultură și pentru orașul pe care-l conduce, a beneficiat și breasla noastră: Uniunea Epigramiștilor din România (UER), cea mai mare și mai binicîntemeiată asociație scriitoricească după Uniunea Scriitorilor. Atent la tot ce ține de bunul renume al orașului, primarul Savin Emanoil (fost sportiv de performanță, având și un doctorat în științele economice) n-a întârziat să-și dea seama de importanța culturală pe care o are Salonul de Literatură satirică și de umor – Ridendo dicere verum, organizat în fiecare an de Casa Memorială „Cezar Petrescu”, (conducător Dna Eugenia Teleanu), sub egida Direcției Muzeelor din județul Prahova (director Dna Dulgheru). La manifestările anuale organizate în acest cadru, participă în mod tradițional și epigramiștii, membri UER, din București și din orașele apropiate. Sesizând perfect aportul propagandistic pe care acest parteneriat literar îl poate aduce turismului din stațiunea Bușteni, primarul Savin Emanoil s-a alăturat cu toată energia acțiunilor noastre, dovedind un remarcabil spirit organizatoric și reușind în scurt timp să-i dea o alură modernă, pragmatică, originală și foarte dinamică, adăugată merituoasei strădanii a specialiștilor Casei Memoriale „Cezar Petrescu”, muzeografii: dna. Eugenia Teleanu și dl. Traian Trufin. La fel de important a fost și aportul Uniunii Epigramiștilor reprezentată de: George Corbu (președinte), Mihai Sălcuțan (vicepreședinte), Gh. Zarafu (editor și purtător de cuvânt), Valerian Lică (redactor-șef al revistei „Epigrama”), plus alți epigramiști de elită din Capitală sau din Buzău, Brașov, Ploiești, Pitești, precum și din Basarabia. La întâlnirile de la Bușteni participă cu consecvență și alte personalități cunoscute: Mircea Ionescu-Quintus – președinte de onoare al UER, general veteran de război, președinte de partid, scriitor; acad. Mihai Cimpoi – filosof, președinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia; prof. univ. dr. Ștefan Cazimir – excelent om politic de orientare liber-schimbistă, precum și dna. prof. univ. dr. Elis Râpeanu – autoare a unei impozante Istorii a epigramei române (de la origini până în prezent). Primarul Savin Emanoil stăpânește arta de a vorbi cu fiecare musafir pe limba lui, fără inhibiții și având și darul de a reuși să se facă ascultat. (A scris doar câteva epigrame despre care se va vorbi – probabil – cu alt prilej). Așa cum am mai spus, participarea sa nu este câtuși de puțin platonică. În afară de calitatea mai mult decât onorabilă a serviciilor de cazare și masă pentru participanți, el a sprijinit material și apariția unor valoroase volume de satiră și umor, pe care le menționăm aici: 1. Antologia epigramei românești – ed. II, alcătuită de G. Corbu, V. Lică și G. Zarafu, prefață de Valeriu Râpeanu, editura Pro Transilvania, 2007; 2. Zarafisme, epigrame și catrene – autor G. Zarafu, prefață G. Corbu, editura Libra, 2008 (cu reproduceri de sculpturi în lemn de G. Zarafu); 3. Licăriri spirituale, epigrame și producții epigramatice – autor Valerian Lică, cuvânt-înainte G. Corbu, caricaturi Costel Pătrășcanu, ed. Pro Transilvania, 2009; 4. Allegretto, versuri ironice și sentimentale – de Nicolae-Paul Mihail (Nicomah), ed. Semne, 2010.

Dar nu numai scrierile de satiră și umor, în speță de epigramă, au beneficiat de sprijinul primarului Savin Emanoil. În memoria lui Cezar Petrescu, care a poposit cândva pe aceste meleaguri, el a sponsorizat și apariția a două cărți ale scriitorului, uitate prin rafturi și redescoperite de iscoditorul G. Zarafu. Aceste cărți sunt: „Cocârț și bomba atomică” (se reeditează în 1000 de exemplare) și al doilea: „Omul de zăpadă”, programat pentru 2011. În luna mai 2010 primarul Savin Emanoil a sprijinit moral și material primul simpozion dedicat, la Bușteni, literaturii pentru copii și tineret, acțiune ce se va repeta și în anii următori, în luna mai a fiecărui an.

Primarul Savin Emanoil este prietenul nostru, al epigramiștilor, dar nu-l lăudăm aici pentru că ne-a ajutat în mod substanțial în repetate rânduri, ci pentru că pune suflet și inteligență în tot ceea ce face, fără excepție. Oponenții lui îi spun „fotbalist”, dând un înțeles peiorativ epitetului. În realitate el este omul de lângă noi, cel care e cu noi, partener de nădejde de o mare eficiență. Metaforic vorbind e jucătorul care trage la poartă și marchează cu regularitate, în timp ce cârcotașii rămân doar maeștri ai golurilor turcești și ai trasului peste bară. Dacă stațiunile turistice internaționale de pe Valea Prahovei s-ar unifica, primarul Savin Emanoil ar fi omul ideal care să le conducă.

Nicolae-Paul Mihail

ziar (S.C. ADIR S.R.L., Sinaia), pagina 2

Dacă ai televizor, aproape că nu mai e nevoie să te duci la biserică, stai acasă și te crucești de ce auzi și ce vezi în gemulețul pătrat la care ne holbăm aproape tot timpul. Mai alaltăieri, o tânără copilă cu păr răvășit declara la unul din posturi că dumnealor, tinerii politicieni, abia așteaptă să-i dea jos pe „dinozauri” care, după ce că au făcut revoluția fără să-i întrebe și pe ei, au pus mâna și pe mărunțiș lăsând întreaga țară fără bani de parizer!…

Așa să facem dacă „Fombaterele” au „mâncat din sudoarea poporului”, ca-ntr-o „Noapte furtunoasă”! Și în plus, au și jucat la două capete! Să-i băgăm la bașcă, să le confiscați averile ilicite puse pe numele cumnaților sau, dacă au rude mai împărătești, măcar să-i trimitem la Muzeul Antippa (dacă nu l-au desființat și pe ăsta că e cam neproductiv și s-a și demodat!). Și în locul lor să punem niște „bluginșimeni” să ne conducă pe calea prosperității mondiale multilateral dezvoltate.

Admirăm ambiția, elanul și dorința de înnoire a ziaristei cu părul răvășit și a întregii sale generații de politicieni, dar în acest domeniu numai bunele intenții sau doar o facultate teoretică nu sunt de ajuns. Îți mai trebuie spirit de observație, experiență, simț de răspundere, talent chiar, calități care nu se moștenesc ci se câștigă cu timpul, cu sudoarea frunții după o mai lungă sau mai scurtă ucenicie pe lângă vreun maestru. Așa se învață toate artele.

Și înainte de toate, ca să fii om politic, tânăr sau bătrân, trebuie mai întâi să iubești tărișoara ta, România, astăzi atât de hărțuită, și neamul tău pe nedrept oropsit de diabolicele zeități ale mapamondului. Să nu mai torni și tu sare pe răni, cum fac adversarii noștri seculari, precum și „falșii – prieteni” veniți cu pluta, care azi ne jupoaie cu zâmbetul pe buze, prefăcându-se că ne fac izvoare. Oricât ne-ar defăima aceștia, fie fățiș pe la congrese, fie perfid prin coșurile lor de topor, să nu uităm că noi am avut întotdeauna oameni politici de valoare, inegalabili ca diplomați și ca administratori care, în pofida imperiilor hrăpărețe care ne-au asediat tot timpul, au știut să ne adune pe toți la un loc într-o singură țară, a românilor.

Nici în zilele noastre nu se poate spune că am duce lipsă de oameni politici tineri și talentați, capabili să piloteze țara prin toate meandrele dorite și nedorite ale platocrației atlantice. Mai mult ca sigur că acești diplomați moderni nu fac nimic care să primejduiască viitorul statului nostru, transformând poporul nostru în țap ispășitor pentru orice vină imaginară, pe care multe popoare așa-zis civilizate, le au într-o măsură mult mai mare. Nu putem accepta să nu ne auto-declarăm simpli beneficiari ai unor conjuncturi post-trianoniene numai așa ca să ne păstrăm scaunul! Se afirmă că „dinozaurii” au cam exagerat cu „zula”. Pe ai, fraților! Să vină cât mai repede la putere patrioții tineri, curați, inteligenți, instruiți, vigilenți, doldora de proiecte și cu idealuri înalte, oameni care nu și-au defăimat niciodată propria lor țară… Nu de procurori nemiloși avem nevoie în aceste clipe, ci de apărători și judecători înzestrați cu simțul dreptății și lipsiți de mania de a-l înjosi mereu pe acuzat.

Dar dacă și voi, dragi nepoți, veniți tot cu hărăieli partizanale, cu răzbunări ideologice antume sau postume, cu răfuieli intensive meschine, înseamnă că am nimerit-o ca nuca-n perete! Cum adică: țara arde și baba se piaptănă?! Ne-am cam săturat să cădem din lac în puț, numai buni de pagubă, condamnați să plătim toate oalele sparte ale Europei!

De aceea, ca să credem în voi ca viitori reprezentanți ai națiunii, vă rugăm să începeți prin a vă bărbieri, a vă îmbrăca în costum cu cravată, că reprezentați Țara. Bluginșii sunt și ei buni, dar la excursii, la fabrică sau când dați zăpada sau duceți gunoiul. La Parlament nu te primește nimeni cu rapăn pe nădragi sau cu lațe slinoase peste urechi. Acolo e altă modă: costum, pedichiură, sprayuri, pantofi lustruiți. Sunt excluse drogurile, năravurile ienicerești, cercei în buric, limbaj suburban sau fandoselile semidocte! Iar de la „dinozauri”, care n-ar fi chiar așa de putrezi până-n măduva oaselor, putem lua numai ce e bun (dacă așa ceva există) excluzând restul.

„Căci o soțietate fără prințipuri, care va să zică nu le are”.

Nicolae-Paul Mihail

revista „Năstratin” (Caracaleni de pretutindeni), rubrica „Poeme / Caracaleni de pretutindeni” — fragment (o parte din text este acoperită de o reflexie pe pagina lucioasă; articolul continuă în pagina

următoare, indisponibilă)

Multă lume se întreabă cum se face că până acum nu s-au găsit soluții pentru o mai bună punere în valoare a vestigiilor și a siturilor arheologice și istorice aflate în număr destul de mare, poate chiar mai mare decât în alte părți, pe întreg cuprinsul străvechiului și nemuritorului județ Romanați, în prezent abuziv desființat (temporar). Acesta fiind cândva un important creuzet de cultură materială daco-romană și de formare a poporului român. Numeroși savanți, între care Dumitru Tudor, o perioadă fost profesor la Liceul (Colegiul) „Ioniță Asan” din Caracal, au semnalat și chiar au scris cărți privitoare la dăinuirea pe aceste meleaguri a unei permanente etnii arhaice, din care, cu unele inevitabile și neesențiale abuzuri, a răsărit și temeinica familie românească de astăzi.

În perioada […] dovezi extrem de semnificative [privitoare la …]geneza populației băștinașe, turismul […] și cel educativ–școlar strălucește printr-o […] infrangabilă discreție, dacă nu chiar printr-o [de neexplic]abilă absență. Ne propunem să enumerăm [aici] doar câteva din reperele mai importante [care, …] în mod judicios administrate, ar putea deveni interesante obiective turistice […] pentru elevi, care, într-o anumită etapă [a devenirii] lor intelectuale, sunt datori (sau [ar trebui]) să cunoască geografia și istoria locurilor lor natale. (rând obscurizat parțial de reflexia luminii pe pagină)

Izlazul revoluției de la 1848, dar și cu vestigii daco-romane; locul unde a fost podul lui Constantin cel Mare (pe lângă Gârcov); tot aici este și unul din locurile pe unde oastea română a trecut Dunărea în Războiul de Neatârnare; nu departe se află centrul de cultură neolitică Vădastra. Lângă Corabia, Sucidava este una din cele mai importante perle din constelația cetăților dacice. Apoi sunt urmele castrelor de pe malul Oltului, și cetatea Malva – Romula, capitală de provincie daco-romană (astăzi, din nefericire, acoperită cu pământ după ce edificiile au fost jumulite cărămidă cu cărămidă). În Caracal, pe țurțudanul Potrosenilor, avem ruinele castelului lui Mihai Viteazu, iar mai la nord, Căluiul Buzeștilor, Brâncovenii lui Matei [Basarab…] (articolul continuă în pagina următoare, care nu este disponibilă în această colecție de fotografii).

Nicolae-Paul Mihail

ziar (S.C. ADIR S.R.L., Sinaia), pagina 3 · 9–15 I 2011

Privind înapoi cu sau fără mânie spre niște sărbători petrecute sub spectrul celor mai nesimțite jonglerii financiare care au scos lumea în stradă, să dăm o fugă în afara acestui prezent jumulit și cu bube-n cap, încercând să lipim câteva fotografii de pe vremea când eram mai tineri și mult mai puțin neliniștiți ca acum.

„Eram copii și ne jucam (de-a viața)” prin holde și câmpii; de gravele probleme ale zilei se ocupau sfinții noștri părinți, sclavi pe viață al propriilor lor familii. Noi, ăia micii, neștiutori și gureși ca vrăbiile de sub streașină, habar n-aveam că dincolo de poveștile Crăciunului mai există și o altă realitate, din păcate mult mai sumbră.

Cum da zăpada ieșeam în bătătură și pe uliți cu șoșoni uriași în picioare sau cu bocanci bine îndopați cu ciorapi de lână, înfofoliți în șaluri și jersee de grijuliile noastre mame, cică, să nu dea băiatul în vreo amigdalită, Doamne ferește!

Aveam desigur și sănii cu plasuri de țeavă sau măcar „târlii” de scândură pe care le „cârmeam” cu patine de lemn lustruite cu șmirghel sau cu vreo bucată de ștachetă trasă la rindea. De la școala primară ne întorceam pe la prânz ori cu fundul pe ghiozdane, ori pe patine de cocean (mai știe cineva cum le fabricam?), cu ochii-n patru să nu ne surprindă „ăi bătrâni” și să ne dea vreo două după ceafă.

De Moș Ajun colindam pe la neamuri pentru mere, nuci sau covrigi, dar hăpăiam cu recunoștință și niște eclereuri sau baclavale făcute „expre” de mătușile noastre. Și nu refuzam nici cei câțiva gologani, căci cu ei puteai cumpăra în recreații guguloaie, alviță, mere-n băț sau acadele.

Ce mai fi existând astăzi prin poveștii astfel de bunătăți? Pun prinsoare că nu!

Era o vreme de bunăvoință și îmbucurătoare. Pe străzi, pe la colțuri, colcăiau creștinii scoteau oale mari cu juica fiartă din care dădeau la toată lumea pe gratis. Peste drum apărea totdeauna un grup cu steaua sau o trupă cu „irozi” ori de Anul Nou, câte un Plugușor dichisit, cu pahale de foiță și cu căsuțe luminate pe dinăuntru cu becuri și baterii de lanternă. Pe lângă oamenii de pe trotuare treceau sănii boierești sau sănii cu tălpoaia lată pline de copii băgați până în gât în paie, să nu degere. O puștime plină de ifose care se ștergea la nas cu mânecile de la surtuce. Chiuiau cu toți dracii în urechile oamenilor în toată firea ocupați să dea zăpada de pe trotuare.

Întorși la timp acasă, cu obraji de porțelan și cu burta în călcâie, în curte ne aștepta o mare tragedie: Ghiță, bunul nostru prieten Ghiță, fusese asasinat de niște mustăcioși cu cuțitoaie lungi în mână și acum, un Nea Cutare cu căciula-n cap îl jerpelea la foc de paie ca să îi iasă șoriciul mai galben și mai lunecos. Ne năpusteam cu inima zdrobită în cămăruțele noastre și smiorcăiam minute întregi cu nasul în perne căci ne părea tare rău după prietenul plecat dintre noi în floarea vârstei.

Asta până când mamele noastre, cu diplomație și cu „lugu-lugu” ne ademeneau în bucătărie, unde sfârâiau țigăile ca niște gânsaci îndopați. Acolo eram momiți cu bucățoaie mari de friptană încă fierbinți și cu linguroaie de jumări, toate proptite în câte o murătoare. Nimeni nu auzise de gripa porcină sau aviară, nici de boala vacii nebune. (A mai rămas tigrafescul cabalinelor sau al berbecilor!). Habar n-aveam de „E”-uri, de diabet, colesterol sau de febra papatapievici. Eram pur și simplu fericiți în ignoranța noastră paradisiacă.

Pe gheridonul (măsuța) unde acum e televizorul se lăfăia un mare vas de alabastru (era cam albastru) în sticla căruia pluteau delfini pictați și cupidoni înarmați cu tridente. Din aparatul de radio Philips, cu priză la pământ și antenă pe cucumea, răsunau armoniile unor ode religioase: „O, ce veste minunată”!… Cântate de seminariști spovediți și cu ochi-n tavan…

Și pe vremea aia lumea aștepta vești minunate! Încă le mai așteptăm și acum!…

Viorel Dinescu

La aniversare — 3 iulie 2010 · revista „Timpul” (Gorj)

Într-un prezent bănuit de criză și de inundații, este aproape inevitabil să pierzi legătura cu oamenii cei mai apropiați, dar, din fericire, un telefon de la publicația gorjeană Timpul mă smulge din vâltoarea Armaghedonului, amintindu-mi că în curând, în ziua de 3 iulie curent, maestrul Nicolae-Paul Mihail, prietenul nostru și colaboratorul fidel al revistei, își aniversează ziua de naștere. Deși ora întârziase, l-am chemat imediat la telefon știind că rareori se culcă înainte de miezul nopții. S-a bucurat că mă aude și mai ales pentru faptul că urările mele sunt în complicitate cu prietenii din redacția Timpul cu care de mai bine de cinci ani se simte într-o sinceră și pilduitoare prietenie oltenească. L-am întrebat cum se simte la 87 de ani și ce proiecte mai are pe masa de lucru.

– Poate că unora li s-ar părea ciudat, dragă profesore, că mă simt destul de bine (s-ar putea ceva mai bine, să nu-L mâniem pe Dumnezeu) și că pe masa mea de lucru se află destule proiecte în diferite stadii de finalizare.

Ei, da! Același optimism și aceeași seninătate tipic românească în fața destinului cu care eram obișnuit. De altfel, nu eram străin de realizările sale din ultima vreme căci chiar în luna mai a acestui an lansasem la Galați romanul Trandafirul galben tipărit sub auspiciile prestigioasei biblioteci „V.A. Urechia” și cu sprijinul inimosului director al acesteia, profesorul Zanfir Ilie. Fusesem prezent la lansare și mă bucurasem împreună cu autorul că au fost prezenți în sală numeroși oameni de cultură de calitate între care scriitorii Ion Manea, Ion Avram Dunăreanu, Paul Sân-Petru, Nicolae Bacalbașa. Cu un an înainte, scriitorul Nicolae-Paul Mihail publicase volumul Târgul Rusaliilor, cu povestiri din vița orașului său natal, Caracal, carte care ar fi putut avea un alt traseu într-o epocă mai puțin amorfă și mai puțin anticulturală decât cea pe care o parcurgem de la o vreme.

– Te rog să notezi acolo, îmi porunci maestrul la telefon, că sunt mândru de orașul meu natal Caracal și că-i disprețuiesc profund pe toți semidocții care-și închipuie că au umor repetând carambolul stupid cu carul cu proști, uitând că acei „proști” erau revoluționari pașoptiști, iar „deștepții” nu erau decât niște fanarioți împuțiți veniți să se căpătuiască prin spolierea poporului român.

Acesta a fost blestemul nostru: să nu scăpăm de fanarioți nici după ce am fost eliberați de sub jugul bolșevic. Dar, parcă mai apăruseră și alte cărți acum vreo doi sau trei ani?… Desigur! Era vorba de Genoveva de Trabant, schițe și nuvele satirico-umoristice cu o splendidă copertă reprezentându-le pe cele trei grații, Grup statuar de Canova aflat la muzeul din Craiova.

– Dar nu aș vrea să uităm, profesore, alte două cărți apărute nu cu mult timp înainte: Mănușa de catifea (epigrame) și Cupa lui Socrate (comentarii de artă plastică) și trebuie să precizez că materiale din Cupa lui Socrate au apărut mai întâi în foileton în publicația gorjeană Timpul pe care o salut de la o mare distanță și de la o mare apropiere. În continuare, maestrul Nicomah, căci așa îi place să se prezinte, m-a informat că tocmai a terminat de toaletat un nou volum intitulat Allegro – exerciții de virtuozitate – versuri ironice și sentimentale și că mai are câteva zile pentru a pune la punct coperta și grafica volumului.

La ultima sa vizită în Galați mi-a citit o piesă importantă a acestei cărți: Nunta iedului flăcău, o temă mioritică interesant actualizată. Ca preocupare săptămânală ar fi mini-serialul satiric intitulat „Bulliver la antipozi” scris special pentru Timpul, în foileton, și se pregătește să apară, tot la Timpul, o serie de comentarii plastice privitoare la uluitoarele portrete realizate de marele artist internațional Ștefan Popa’s care, în altă țară, ar fi fost demult membru al Academiei. Și mai erau și alte proiecte, poate mai puțin laborioase, cum ar fi participarea la festivaluri de literatură satirico-umoristică, în speță epigramă, apoi două lansări speciale pentru olteni la Caracal și Craiova, precum și participarea săptămânală neîntreruptă timp de 50 de ani la lucrările Societății literare „Lucian Blaga” din Sinaia.

– Pare o activitate foarte variată, mai ales pentru o persoană de vârsta a patra, chiar dotat cu o imaginație întraripată ca a dumneavoastră…

– Îmi place expresie „imaginație întraripată”. Parcă ai cita din Boilleau de care mă tem că tinerele generații nici măcar nu au auzit.

În cazul său, Nicomah m-a lămurit că nu e nici un secret. Nu prea mai iese din casă că nici inima, nici reumatismul nu-l mai slăbesc din chingile lor invizibile, dar foarte imperioase. Dar, ar trebui să nu le dai decât atenția cuvenită. Toate acele neajunsuri de sănătate te cam incomodează dar nu te prostesc. Din chilia sa de pe Muntele Furnica privește lumea de la o mie de metri deasupra nivelului mării, dar nu e singur, căci alături îi stau toți prietenii trecuți, prezenți și viitori, iar privirile sale de vultur mai pot descoperi cu ușurință tot ceea ce este interesant în sânul realității noastre românești.

Nicomah? Un tânăr care se joacă de-a bătrânul.

La mulți ani maestre Nicolae-Paul Mihail!