Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)
cronică la „Mic îndreptar pentru năravuri mari” de Mihai Sălcuțan · Renașterea Buzoiană, Almanah
2011, pag. 89 și 91 · (paginile 90 și 92 nu apar în fotografii)
Recentul volum de rondeluri lansat de confratele nostru buzoian MIHAI SĂLCUȚAN, intitulat cu mimată seriozitate Mic îndreptar pentru năravuri mari, ne dovedește încă odată că între genurile sau speciile literare nu se pot stabili cloazonări artificiale definitive (și inebranlabile), deoarece, după cum se și vede, pe de-asupra oricăror bariere ironia și lirismul „se-ngână și-și răspund”, ba mai mult, se potențează reciproc. Pentru a da o mai mare putere de convingere aserțiunii noastre, îl vom cita pe Tudor Vianu, care preciza: „Ideea genurilor literare și norma clasică a purității lor este (sic!) o prejudecată perimată” (Bravo, nea Tudore!).
Se știe foarte bine că autorul rondelurilor, Mihai Sălcuțan („conu Mihalache” pentru admiratorii săi din mediul rural, recte de la Sinaia) este un vechi boier al epigramei românești contemporane, fie ea veselă sau tristă, și un fin critic, ferm dar mizericordios, al mediului în care ne bălăcărim toți de la o vreme. Rondelurile sale ne zboară pe la urechi ca un stol de fluturi colorați, sau ca o voce din off după care te poți aștepta și la o strașnică urecheală prietenească. Distins avocat al baroului din Buzău (și împrejurimi), scriitorul Mihai Sălcuțan este și membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Ca epigramist el nu vrea moartea păcătosului, chiar dacă nici să-l îndrepte nu prea poate. Menuetul său prin grădinile suspendate ale rondelului este, în fond, un joc secund pus în operă după cunoscutul îndemn horațian: „Omne tullit punctum, qui miscuit utile dulci/ Lectorem delectando pariterque monendo”. (Ca pe românește!).
Mic-ul îndreptar pentru năravuri mari născocit de Sălcuțan este o carte cu ștaif, elegantă, luminoasă, aerisită; grafică rafinată, hârtia de esență nobilă, copertă inspirată, împărțirea pe capitole excelentă, de o mare iscusință, discretă (aici bănuim și mâna academicianului Mihai Cimpoi). Știm că peste tar-[…]
[…] (pag. 90 lipsește din fotografii)
provocarea dictată de formă. Căci schemele clasice, atât de hulite de protestatarii literari de azi, nu sunt piedici în calea libertății de creație, ci doar balizări, călăuze menite să tempereze și să canalizeze excesele și imprudențele unor tineri non conformiști trași pe sfoară de niște caiafe bătrâne.
Chiar dacă atmosfera rondelurilor din Micul îndreptar sălcuțanian e deseori sapiențială sau sfătoasă, programul autorului nu e câtuși de puțin retoric, ci mai mult reflexiv-meditativ, aproape ca-n sonetele shakespeariene (mutatis-mutandis), care aveau, în plus, permanenta obsesie a „doamnei negre din sonete”. Aici nu e cazul! În schimb, în rondelurile Micului îndreptar…, găsim o fină reverență baladească sau curteană, fervoarea pasională din sonete (comparabilă cu efuziunile lui Petrarca), e convertită într-un fel de reverență dubitativă sau într-o ușoară frivolitate superioară când e vorba de noravuri, sau de escaladări sociale sau politice. Unii erudiți (nu noi, în niciun caz!) ar putea pomeni aici, pe lângă Shakespeare și Petrarca, pe Omar Khayam, Mihai Codreanu, Radu Cârneci sau Mircea Trifu, ca să revenim pe terenul nostru. Comparativism care rar înseamnă mare lucru, din moment ce orice om care intră într-o piscină n-are-ncotro și se udă!
Dar, în acest punct, putem reveni la o temă importantă în creația lui Mihai Sălcuțan: o viziune ironică, satirică, epigramatică asupra paradoxurilor societății în care cu greu supraviețuim cu toții și asupra nefericiților antropoizi, bimani cu conștiință, care se prefac că sunt fericiți dacă rămân cu mămăliga în traistă fără să i-o impoziteze cineva. E evident că Sălcuțan nu poate să uite că e epigramist (ba chiar vicepreședinte, carevasăzică). Această engramă i s-a fixat pentru totdeauna în circumvoluțiunea lui Brocca (pe unde o mai fi și aia?) și multe din rondelurile sale sunt epigrame get-beget, puțintel mai dilatate, ca să răsune mai frumos, ceea ce nu e rău: mai schimbăm și noi nițel gama, se mai aerisește încăperea fără s-o demolăm.
Iată, pre limba autorului, câteva extrase epigramatice din blândele și nevinovatele rondeluri: „Când ne vor cere să-i votăm/ Și ne-or promite iar minuni,/ Eu vă propun să-i ascultăm/ …Cu detectorul de minciuni.” (p.19). Simplu și la obiect! Sălcuțan dă, nu se-ncurcă! Să te ferească Dumnezeu de halebarda lui ascuțită! Iată încă una, poate chiar mai bună: „Că-i așezată-n lung sau lat,/ O masă nu-i imaculată,/ Ci va avea mereu o pată/ Cât timp deasupra e un blat.” (p.41).
Se observă, desigur, ingenioasa balansare între planul propriu și cel figurat, procedeu permis și chiar inevitabil în domeniul epigramei. Dar nu vom înșira aici toate găselnițele, unele într-adevăr colocviale, mai de cafenea. Mai bine să mai citim una, foarte serioasă dacă o privim în transparență: „Cu o privire exigentă,/ Că-s joviali sau indis-[…]”
[…] (continuă pe pag. 92, care nu apare în fotografii)