Nicolae-Paul Mihail
revista „Revista nouă”, nr. 1/2011, rubrica „note de lectură”, paginile 72–73 (continuă în pagina 74, indisponibilă)
Recenzie la volumul de rondeluri „Mic îndreptar pentru năravuri mari” de Mihai
Sălcuțan
Recentul volum de rondeluri lansat de confratele nostru buzoian Mihai Sălcuțan, intitulat cu mimată seriozitate Mic îndreptar pentru năravuri mari, ne dovedește încă odată că între genurile sau speciile literare nu se pot stabili cloazonări artificiale definitive (și inebranlabile), deoarece, după cum se și vede, pe deasupra oricăror bariere ironia și lirismul „se-ngână și-și răspund”, ba mai mult, se potențează reciproc. Pentru a da o mai mare putere de convingere aserțiunii noastre, îl vom cita pe Tudor Vianu, care preciza: „Ideea genurilor literare și norma clasică a purității lor este (sic!) o prejudecată perimată” (Bravo, nea Tudore!).
Se știe foarte bine că autorul rondelurilor, Mihai Sălcuțan („conu Mihalache” pentru admiratorii săi din mediul rural, recte de la Sinaia) este un vechi boier al epigramei românești contemporane, fie ea veselă sau tristă, și un fin critic, ferm dar mizericordios, al mediului în care ne bălăcărim toți de la o vreme. Rondelurile sale ne zboară pe la urechi ca un stol de fluturi colorați, sau ca o voce din off după care te poți aștepta și la o strașnică urecheală prietenească. Distins avocat al baroului din Buzău (și împrejurimi), scriitorul Mihai Sălcuțan este și membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Ca epigramist el nu vrea moartea păcătosului, chiar dacă nici să-l îndrepte nu prea poate. Menuetul său prin grădinile suspendate ale rondelului este, în fond, un joc secund pus în operă după cunoscutul îndemn horațian: „Omne tullit punctum, qui miscuit utile dulci / Lectorem delectando pariterque monendo”. (Ca pe românește!).
Micul îndreptar pentru năravuri mari născocit de Sălcuțan este o carte cu ștaif, elegantă, luminoasă, aerisită; grafică rafinată, hârtia de esență nobilă, copertă inspirată, împărțirea pe capitole excelentă, de o mare iscusință, discretă (aici bănuim și mâna academicianului Mihai Cimpoi). Știm că peste tarlaua sa, conul Mihalache este stăpân și… punctum! Titlurile capitolelor nu s-au dat mecanic, după primul sau al doilea vers al primului poem, ci cu schepsis, din întregul context, ca să fixeze mai bine ideea centrală.
Este foarte adevărat, cum spune în prefață și academicianul Mihai Cimpoi, că rondelurile Micului îndreptar…, oferă o concentrare aforistică; da, dar apoftegmele lui Sălcuțan nu sunt sentențioase și nici lansate ex cathedra. Ele au mai curând aerul unor sfaturi prietenești, povețe formulate cu prudență și înțelepciune în așa fel ca să nu-i supere prea tare pe tovarășii de naufragiu, îmbarcați în aceeași barcă spartă-n fund. Mai departe, ca aspect, nu putem afirma că rondelul este sau nu o marfă depășită, căreia autorul încearcă să-i facă respirație „bouche à bouche”. Noi credem că e o structură clasică, deci nemuritoare, care nu poate fi izgonită din empireu numai pentru că așa vor niște neofiți ireverențioși, aduși de furtuna browniană a unui post-modernism rău înțeles, deja falimentar față de programele anunțate. Nicio formă poetică nu se alterează dacă o păstrăm în frigiderele propriei sale epoci. Sonetul, de exemplu, e mai vioi și mai necesar ca oricând! În orice caz chiar în această zodie de mare deconfitură intelectuală generalizată, structurile clasice rămân mult mai convingătoare decât aventurile lipsite de garanție ale unor profesioniști ai hazardului fără frontiere. Fără-ndoială că structura rondelului, ca și în cazul altor forme fixe, impune o anumită rigurozitate, care nu e austeră ci doar o adaptare voluntară a unor criterii sau canoane care, în fond, nu fac altceva decât să definească prototipul și să potențeze mesajul semantic cu eufonia indispensabilă oricărei creații lirice. Îmbinarea intenției satirice cu adecvate modulații armonice nu duce în acest caz la un produs hibrid, dodecafonic sau absurd, căci rondelurile lui Sălcuțan își păstrează intactă coerența, seninătatea, claritatea, evitând instinctiv orice pericol de „babelism intelectual”. Dimpotrivă, uneori rondelurile au o transparență mai mare decât ar fi nevoie.
Suntem partizanii fideli ai epigramei și-i deplângem pe contestatarii acestui test de inteligență oricât de geniali și de calificați ar fi ei. Quandoque bonus dormitat Homerus! Nu e mai puțin adevărat că deseori se simte nevoia unei evadări din corsetul obligatoriu al celor patru versuri, care, lăsat la voia întâmplării și a amatorismului, riscă să capete o alură dogmatică și chiar despotică. Fără a fi vorba de un divorț, o excursie în zona rondelului este înviorătoare. Ca un veritabil psihiatru amator, conu Mihalache a simțit micile șovăieli ale adepților și i-a poftit pe tăcute în grădina mai rococo a rondelului. Demersul său reprezintă acceptarea unei teme cu variațiuni de la „scherzando” la „alegretto” (poate chiar la „alegro”, fără „ma non tropo”), păstrând totuși într-o manieră mai laxă provocarea dictată de formă. Căci schemele clasice, atât de hulite de protestatarii literari de azi, nu sunt piedici în calea libertății de creație, ci doar balizări, călăuze menite să tempereze și să canalizeze excesele și imprudențele unor tineri non conformiști trași pe sfoară de niște caiafe bătrâne.
Chiar dacă atmosfera rondelurilor din Micul îndreptar sălcuțanian e deseori sapiențială sau sfătoasă, programul autorului nu e câtuși de puțin retoric, ci mai mult reflexiv-meditativ, aproape ca-n sonetele shakespeariene (mutatis-mutandis), care aveau, în plus, permanenta obsesie a „doamnei negre din sonete”. Aici nu e cazul! În schimb, în rondelurile Micului îndreptar…, găsim o fină reverență baladească sau curteană, fervoarea pasională din sonete (comparabilă cu efuziunile lui Petrarca), e convertită într-un fel de reverență dubitativă sau într-o ușoară frivolitate superioară când e vorba de noravuri, sau de escaladări sociale sau politice. Unii erudiți (nu noi, în niciun caz!) ar putea pomeni aici, pe lângă Shakespeare și Petrarca, pe Omar Khayam, Mihai Codreanu, Radu Cârneci sau Mircea Trifu, ca să revenim pe terenul nostru. Comparativism care rar înseamnă mare lucru, din moment ce orice om care intră într-o piscină n-are-ncotro și se udă!
Dar, în acest punct, putem reveni la o temă importantă în creația lui Mihai Sălcuțan: o viziune ironică, satirică, epigramatică asupra paradoxurilor societății în care cu greu supraviețuim cu toții și asupra nefericiților antropoizi, bimani cu conștiință, care se prefac că sunt fericiți dacă rămân cu mămăliga în traistă fără să i-o impoziteze cineva. E evident că Sălcuțan nu poate să uite că e epigramist (ba chiar vicepreședinte, carevasăzică). Această engramă i s-a fixat pentru totdeauna în circumvoluțiunea lui Brocca (pe unde o mai fi și aia?) și multe din rondelurile sale sunt epigrame get-beget, puțintel mai dilatate, ca să răsune mai frumos, ceea ce nu e rău: mai schimbăm și noi nițel gama, se mai aerisește încăperea fără s-o demolăm. Iată, pre limba autorului, câteva extrase epigramatice din blândele și nevinovatele rondeluri: „Când ne vor cere să-i votăm / Și ne-or promite iar minuni, / Eu vă propun să-i ascultăm / …Cu detectorul de minciuni.” (p.19). Simplu și la obiect! Sălcuțan dă, nu se-ncurcă! Să te ferească Dumnezeu de halebarda lui ascuțită! Iată încă una, poate chiar mai bună: „Că-i așezată-n lung sau lat, / O masă nu-i imaculată, / Ci va avea mereu o pată / Cât timp deasupra e un blat.” (p.41).
Se observă, desigur, ingenioasa balansare între planul propriu și cel figurat, procedeu permis și chiar inevitabil în domeniul epigramei. Dar nu vom înșira aici toate găselnițele, unele într-adevăr colocviale, mai de cafenea. Mai bine să mai citim una, foarte serioasă dacă o privim în transparență: „Cu o privire exigentă, / Că-s joviali sau indispuși, / Ei operează cu mănuși, / Să nu rămână vreo amprentă” (p.95).
Există și formulări în care autorul poate cădea el-însuși în capcanele pregătite pentru alții. De exemplu: „Când muza eu am ascultat, / Ea m-a convins să coexist / Și-s pentru unii avocat, / Iar pentru toți – epigramist” (p.67). Ei bine, se poate replica într-un diapazon altminteri binecunoscut (aproximativ): „În două ipoteze «coexiști», / Așa cum chiar și tu constați, / Ești avocat printre epigramiști / Și ești epigramist între-avocați” (Nicomah).
Nu ne propunem să dezbatem temele privitoare la politică, societate, Basarabia, comportamentul semenilor noștri, căci […] (continuarea în pagina 74, care nu este disponibilă în această colecție de fotografii).