Sunt convins că mulți dintre cititorii acestor pagini, obișnuiți cu aerul rarefiat al snobismului de cafenea, vor strâmba din nas auzind că m-am stabilit definitiv la Sinaia, orașul pe care îl consider, fără nicio urmă de modestie falsă, locul renașterii mele. Pentru un arheolog al sufletelor rătăcite prin hățișurile existenței, cum mă pretind a fi, stațiunea aceasta nu este doar o destinație turistică, ci un laborator în aer liber.
(Notă a lui Raminagrobis: „Ești mare, Nicule, dar las-o mai moale cu renașterea, că nu ești pasărea Phoenix!”).
Dragă Raminagrobis, te rog să nu-mi bruiezi frecvența lirică tocmai acum când încercam să stabilesc o conexiune între istoria regală și pragmatismul cotidian al micilor afaceri de pe Valea Prahovei. Sinaia este, în esență, un amestec eclectic de Peleș și telecabine, unde spiritul lui Carol I veghează încă asupra redresării economice, chiar dacă acum redresarea se măsoară în numărul de mici și porții de sunătoare vândute la suprapreț.
Dacă privesc pe fereastra vilei mele spre culmile Bucegilor, văd acel Kogaionon sacru al dacilor, muntele unde Zamolxis își ținea, probabil, audiențele cu publicul. Este un peisaj de o frumusețe care, vorba amicului meu Gicu, te face să te simți ca un guguștiuc în zări albastre, plutind deasupra tuturor meschinăriilor omenești.
(Notă a lui Raminagrobis: „Dar despre cercetările tale în domeniul oenologiei de la Cota 1400 nu spui nimic?”).
Micile răutăți ale cenzorului meu nu mă formalizează, deși trebuie să recunosc că aerul montan favorizează o anumită sete de cunoaștere, mai ales când te afli în apropierea Centrului de Perfecționare „Regele Carol I”. Acolo, la cota 1000, jandarmii montani se antrenează cu o abnegație care m-ar face gelos dacă n-aș fi fost eu însumi ofițer activ în alte timpuri, mai puțin turistice. Acești băieți, atestați chiar la Chamonix, sunt gata să te salveze din orice prăpastie, fie ea alpină sau morală, folosind tehnici de evacuare pe care nici măcar celebrul om-șarpe Adalbert Măcelaru nu le-ar fi visat în arena cu talaș.
Orașul acesta are o vibrație aparte, un fel de metabolism de lux amestecat cu mirosul de dublu silicat de aluminiu hidratat al prafului de pe drumuri. Pe străzile sale poți întâlni vedete răsuflate, microbiști înveterați cu sticla de Pepsi într-o mână și „Sportul” în cealaltă, sau chiar pe individul cu helancă violetă care pare să mă urmărească de la Cernavodă până la poarta castelului.
Sinaia este o „Redută” a bunului gust, unde monumentele arhitectonice, precum Castelul Foișor, stau mărturie unei eleganțe academice pe care o mai găsești doar în paginile lui Mihnea Gheorghiu sau în discursurile de la Casa de Cultură. Este locul unde poți visa că ești personaj într-o coproducție italo-franco-română, în timp ce te plimbi pe faleză la braț cu o Mirandolină ce miroase a Pi-Ro-Sigma-Taf, cel mai scump parfum din întreaga Republică.
Dacă ar fi să-i transmit un mesaj lui Gicu C. Niculescu, aflat acum în plină expediție cosmică cu modulul Gloria Ocoleștiului, i-aș spune să lase Selena lui selenară și să revină aici, unde aerul este respirabil și fără mască de oxigen. Pe lună o fi aer, cum zice el, dar n-ai parte de un vals nobil și sentimental pe terasa de la „Epava” lui Papastratos.
Sinaia rămâne pentru mine, Nicolae Paul Mihail, zis și Pepsi, un spațiu al paradoxurilor rezolvate prin umor și ironie. Este un oraș unde chiar și un schelet pictat în albastru s-ar simți ca acasă, participând la un happening uluitor în barăcile din spatele cimitirului. Un loc unde deviza „Audaces fortuna juvat” nu este doar o lozincă pe frontispiciul jandarmilor, ci un crez al tuturor celor care au curajul să trăiască viața ca pe un scenariu de film, mereu gata de un nou „Motor!”.
(Notă finală a lui Raminagrobis: „Ești incorijibil, Nicule! Ai reușit să „topești” tot orașul în 100 de rânduri, dar ai uitat să precizezi că, la final, tot eu plătesc nota la sunătoare!”