Nicolae-Paul Mihail
Ziar de Sinaia, 16–22 aprilie 2011, pagina 2
Zice o vorbă de-a noastră sănătoasă, țărănească, românească: „Ce-am avut și ce-am pierdut / În pielea goală m-am născut / Ce e pe mine e de câștig!”
Ei bine, în zilele noastre, această formulă a căpătat înțelesul unei crunte epigrame, întrucât dacă toată lumea s-a născut în pielea goală (postură estetică cultivată și de Fidias sau de Praxiteles) nu înseamnă că trebuie neapărat să ne vindem și țoalele de pe noi ca să plătim impozitele, plus dușegubina internațională. Poate că pentru boschetari și canalagii starea de nuditate e inevitabilă, dar pentru majoritatea populației această stare paradisiacă nu e recomandabilă decât la baie sau în activități matrimoniale.
Din fericire, românul, chiar sufocat de impozitele și taxele arendașilor, mai găsește soluții ca să nu recurgă la biblica frunză de viță, total nepotrivită pe vreme de ger și zloată. El dă fuga să cumpere câteva din frumoasele, demodatele și contagioasele haine-deșeuri pe care Europa cu bani le trimite Europei fără bani, în semn de compasiune sau miloveștenie, dar și ca să scape de zdrențe sau plictisit de cutare sau cutare „cupură”.
De ce să nu faci fapte bune când nu te costă nici un gologan? Cu altă inimă îi vizitezi pe băștinași ca să le dai sfaturi înțelepte, când știi că poartă cu dragoste nădragii tăi de-acum zece ani! Dar să stăm strâmb și să judecăm drept! Pentru trei sferturi din populație, țoalele astea nemțești le cad bine la buzunar, că la prăvălie, un parpalac nou te costă leafa pe doi ani, pe când la noul „Taica Lazăr” te poți întoli „la patru ace”, ca să putem intra și noi cu fruntea sus, în „Șenghen” (ce-o mai fi și aia?).
Ce poate fi mai plăcut pentru turiștii sub acoperire decât să-și revadă hainele de altădată purtate cu distincție de personalități elegante din lumea a treia! Deci, să nu dăm cu piatra în prăvăliile de vechituri, că ele ne permit să intrăm și noi într-o lume mai de elită, fie și măcar pe ușa din dos. Dacă e neapărată nevoie să dăm cu pietre, să dăm în vitrinele „super-marketurilor” care cer trei milioane de lei pentru o pereche de bocanci cu talpă de plastic antiderapante care crapă la trei luni de la încălțare!
Deci, pentru îmbrăcăminte s-ar mai găsi de bine de rău niște soluții, dar dacă ne pune dracu’ să ne băgăm nasul și în sectorul alimentar, aici situația e albastră bătând în violet: unele lucruri s-au mai cârpit, dar altele… stăm mai prost ca-n tinerețe. De exemplu, în trecut, dacă aveai destui bani în buzunar și te duceai la „Alimentara” să iei portocale pentru copii, puteai privi în voie rafturile goale (dacă aveai cartela la tine). Dacă nu, nu! Azi rafturile sunt pline și dacă ai un covrig în buzunar, poți sta afară, la vitrină să privești rastelele cu icre negre, pulpe americane (de pui, nu ale fetelor din „Playboy”), carne de rechin, cuiburi de rândunică. Nu te mai oprește nimeni, dar vezi să nu rămâi fără bani de tramvai, că alții nici n-ai! Te alegi totuși cu văzutul, bucuros că măcar clasa superioară, politică și financiară o duce bine în vremurile astea de restriște.
Numai cu băutura problema nu s-a rezolvat după speranțele beneficiarilor! Datorită legislației „a viciului”, prețurile au crescut exponențial (cum a zis poetul?). Sărăcanii se sfiiesc să mai tragă o dușcă „nobilă” care e doar pentru protipendadă.
„Prostimea” lui Brucan trebuie să-și fabrice singură samagorul în baie, statul își ia taxele lui dragi de la procopsiți, neamurile proaste o lasă mai încet cu beția, bătăile și accidentele vor putea fi puse pe seama firii violente a populației. Puțini solicită, cu speranță și răbdare, un loc la masa servitorilor Europei. Poate ne fă cineva și nouă o țuică și un covrig ca să nu bem țuica pe inima goală!