Categorie: Uncategorized

Nicolae-Paul Mihail

Ziar de Sinaia, 9–13 martie 2011, pagina 2

Nu e un secret pentru nimeni că din ultimele conflicte mondiale și europene, noi, românii, ne-am ales cu capul spart, nevoiți să plătim oalele sparte, în timp ce adevărații vinovați au căzut tot în picioare și acum fac afaceri împreună pe spinarea noastră.

Deocamdată, noi, amărășteni cu diplomă, ne întrebăm de ce trebuia să ni se-ntâmple tocmai nouă toate aceste pocinoguri! De ce, odată „eliberați” din îmbrățișarea pasională a lui Ivan Turbincă grație revoluției internaționale de la 1989, o ducem din ce în ce mai prost? Am vândut tot din bătătură și tot noi am rămas datori, partidele se urăsc de moarte și-și taie singure craca de sub picioare (homo homini lupus est), drepturile și litigiile se pierd automat în fața instanțelor supra-statale și, în plus, într-un nestăvilit delir masochist, ne dăm singuri în stambă (sau cu stângul în dreptul) popularizând la scară mondială toate eventualele ratări sau eșecuri, ori false mitologii imbecile cum ar fi infama născocire cu Dracula, dar evitând să popularizeze suficient și corect semnificativele realizări și succese ale băștinașilor.

Cum se întâmplă ceva bun la noi, canalele TV neprietene sar și înăbușă momentul în statistici și comparații nefavorabile. Dacă se bat la noi în școală doi liceeni pentru o fată, scandalul ajunge până-n Patagonia, dar când, prin alte părți civilizate, niște tineri trag cu pușca în clasă omorând colegi și profesori afacerea se cocoloșește fără să se mai umble la procente.

Stăpânii noștri de la cârmă, mici și negricioși de la origini și până în prezent, care au dus țara de râpă, ar trebui să se ia de mână ca-n sârba vidanjorilor sau în hora de la Frumușița și să se arunce în bloc de pe oribilele căsoaie cu 20 de etaje în care se lăfăie firmele unor căsuțe poștale sau ale unor bănci din îndepărtatul Ofir.

Gestionarii monstruosului faliment pe care-l traversăm gâfâind din rărunchi sunt ori niște cretini congenitali, dacă au adus România în pragul foametei, ori tâlhari la drumul mare șantajați cu dosare penale de o Mafie internațională care-și face mendrele până la limita suportabilității poporului obidit, numai ca să-și umple ea vistieriile.

Iar noi dormim, soro! După ce am vândut până și cernoziomul din Bărăgan și petrolul de sub Insula Șerpilor (cu anticipație) și ne-am băgat cu capul în jugul malaxoarelor politice extra-naționale pentru două-trei secole înainte, acum riscăm să fim vânduți la mezat, fără să crâcnim, de către bancherii veroși care ne cotează la bursă, și să suportăm genocidul social, cultural și material care ni se administrează mai demult cu picătura. Cenzura sălbatică bolșevică a fost înlocuită cu teroarea financiară exprimată prin inflația galopantă lansată de aiurea, prin taxe și impozite aberante, prin scumpirea demențială a medicamentelor și desființarea spitalelor prin concedieri în masă, prin amenzi oribile și impozite fanariote pentru locul de sub casă și de la cimitir! Și mai exportăm și carne vie ieftină: flăcăii noștri trimiși să moară, pe bani, prin Angola sau Afganistan. Halal de așa reprezentanți ai poporului! În loc să ne facă viața mai bună, ne-au băgat slugă la dârloagă, și când s-o schimba calimera își vor pune coada pe spinare și, cu lacrimi de crocodil în ochi, se vor retrage la una din vilele lor din străinătate, cu teșchereaua plină de marafeți, că doar n-or să poată fi plimbați toți cu elicopterul până la Târgoviște!

Dar cultura, despre care ne tot batem gura, unde s-o fi ascuns ea? În aceste vremuri de bejenie?… Ei bine, această rudă săracă a globalismului victorios a fost lăsată pe mâna unor termite care, îmbibate cu euroi, o violează și o batjocoresc cu frenezie, cum le vine la gură, răstignindu-l în fel și chip pe autohtonul nea Ion în numele unei civilizații atomice îndoielnice, în orice caz lipsită de umanitate și de echitate.

Nicolae-Paul Mihail

Radiografii literare · revista „Epigrama”, pag. 28

Pornim de la ideea că epigrama română modernă nu se trage de la „strigăturile” țărănești, care sunt mai curând niște „luări în râs sau în tărbacă” făcute în buricul târgului ca să-l rușinezi pe adresant și nu vine nici din inscripțiile antice, latine sau grecești numite astfel, deoarece ele erau, în majoritatea cazurilor, doar niște anunțuri fără intenții artistice, ci din creația unei întregi pleiade de autori francezi, care a generat acea minunată floare a inteligenței mediteraniene numită „cuvânt de spirit”. O floare care răspândea cele mai nobile parfumuri: originalitate, liberare de prejudecăți și dogme, nonconformism, umor și ironie, spirit de observație, perspicacitate, îndemânare artistică, har poetic, și câte și mai câte…

În ceea ce privește spiritul satiric al poporului român, poate mai dezvoltat decât la alții, credem că modelul cultural cel mai reprezentativ îl avem în personajul simbolic numit Păcală, la care calitățile mai sus pomenite, uneori ascunse sub masca unei simulate naivități, sunt totuși potențate printr-un ingenios artificiu literar de prezentare: eroul se preface stupid (bătut în cap) pentru ca, până la urmă, să-i bage pe toți deștepții în cofă! Este o tactică venită probabil din „commedia dell’arte”, în care un personaj, numit August Prostul, iese totuși din cele mai mari încurcături, cauzate tot de aparenta lui neghiobie. La noi, în mitologia satirică românească, îl mai avem și pe Tândală (de la germ. tandeln = a migăli, a lucra încet, a se moșmoni, a se mitocosi), ca un fel de partener al lui Păcală, dar mai greoi la minte și mai nenorocos (în capul căruia se sparg toate oalele), folosit într-o oarecare măsură ca element de contrast.

Dar, cu toate că Păcală al nostru, cu aerul lui antonpannesc sau ispirescian, intră în scenă ceva mai târzior, ca un fel de replică inversată la tragica figură a ciobanului mioritic, rădăcinile etimologice ale eroului coboară adânc în subteranele timpului revolut. Mergând pe urmele personajului, i-am găsit un eventual corespondent în sanscrită, unde cuvântul „pagala” înseamnă: zmintit, zăpăcit, țăcnit, poate năstrușnic. Este clar că, pentru strămoșii noștri neolitici, suma acestor calificative îl definește perfect pe istețul obraznic ieșit din comun, arogant, făcând pe prostul, dar scoțând limba după ce ai trecut, paradoxal în adevăratul înțeles al cuvântului, epitete care convin cum nu se poate mai bine unui „păcală” rustic, pus pe șotii și pe caiaflâncuri.

Conspectându-l pe Vasile Bogrea, aflăm că, la grecii antici, termenul poikile stoa indică o colonadă sau un portal pictat, acoperit, pe sub care distinșii peripateticieni se puteau plimba în voie fără teamă că vor fi făcuți ciuciulete de vreo ploaie venită din senin. De la poikile la Păcală nu e decât un singur pas, și acela mic de tot! Și „satura” latină (sau satyra) are sens de „amestec” (de ghiveci, sau de musaca), dacă ne gândim la niscai aperitive trimalchionice: „satura lanx” fiind de fapt niște farfurii cu tot felul de antreuri. Tot la acest capitol putem capitaliza și informația oferită de Filotei al Râmnicului, care, vorbind despre Satira menipee (o creație literară în care texte de proză se combinau cu altele de poezie), o numește „istoria împopistrată” (poikile istoria, pe grecește). Fără-ndoială, există și alte puncte de vedere sau alte perspective. De exemplu Romulus Vulcănescu, în a sa Mitologie română, afirmă că numele de Păcală ar veni de la cuvântul slav vechi „piklu”, care înseamnă Infern! Deci eroul nostru ar fi un fel de personaj infernal, poate chiar malefic! Și alți comentatori îi atribuie un caracter răutăcios și perfid, sau de om care trece ușor de la sadism la un hedonism rafinat, dar sunt și din cei care îi atribuie un rol moral, de erou care asanează unele moravuri ale societății. Se poate considera că, date fiind consecințele benefice ale faptelor sale, uneori puse în operă cu o remarcabilă ingeniozitate, el poate fi și executorul unei soluții de echilibru a moralității divine. Nu rareori, alături de el, în afară de Tândală sau Pepelea, mai intră în scenă un cortegiu al „păcălicilor”, care, în zilele de păresimi, se zbenguie pe uliți, întocmai ca în celebra procesiune medievală franceză, „la fête des fous” („la prose de l’âne”), care avea drept rezultat să mai atenueze din dogmatismul și severitatea inchizitorială religioasă din acele vremuri întunecate.

Concluzionând, putem spune că Păcală e un spirit al negării, dar al unei negări constructive, unealta sa favorită fiind paradoxul, cu ajutorul căruia încearcă să spulbere anchiloza unei societăți încremenite în tabuuri și convenții. E poate un tip răutăcios și ironic, dar farsele sale nu sunt decât încercări de a ieși din impasul creat în mod ilicit de diverse personaje necinstite sau prost educate. Păcală nu face decât să acționeze pentru recuperarea echilibrului social, deseori pus în pericol de prejudecăți nefirești, sau de vicii și tentații de tot felul.

Este exact țelul pe care și-l propune și epigrama în general, epigrama românească modernă în orice caz.

Nicolae-Paul Mihail

revista „Booklook”, nr. 16, pag. 9 ON REVIENT TOUJOURS…

Că nu-s frumos… vă jur că mi se rupe! Cam pilangiu… și-aici suntem de-acord! Mi-am cheltuit talentul pe nimicuri Cu nepăsarea unui mare lord. Sunt boieros, așa îmi este firea Și mână spartă… javră-mpărătească! Iubita mea de-o fi să-nnebunească Și spre-alt gagiu să-i lunece privirea, Să fiu al dracu’ de n-o duc la gară, Îi car bagaju’,-o urc de subțiori, Îi iau bilet de-a-ntâia, ca la doamne, Pân’ la Corabia său pân’ la Roșiori… Și-o să rămân în gara părăsită, Lipsită de parfum sau poezie, Știind că nestatornica-mi iubită Cu primul tren la mine-o să revie… Nu-s încrezut și nu fac pe cretinul Dar își cam uită-acasă buletinul!

ÎN VILEGIATURĂ Au fost la mare separat Într-o vacanță minunată Ea s-a întors îmbărbătată Iar dumnealui… afemeiat!

LE BATEAU IVRE Plutim pe marea monotonă În naufragiul general Cu o maimuță la timonă Și căpitan… un papagal.

FAMILIE DE AUTOMOBILIȘTI S-au luat abia de-o săptămână Și Doamna face azi tapaj Că el nu are demaraj… Ce, parcă Ea mai are frână?!

Nicolae-Paul Mihail

ziar, 2–8 II 2011, pagina 2

Anii trecuți, cu ocazia zilei de Dragobete mi se pare, s-a lansat la radio o campanie de promovare a muzicii autohtone românești, muzică populară sau de inspirație cultă, dar realizată de autori români. Și, cu mare ușurare, am putut să ne reîntâlnim cu acele cântece plăcute, catifelate, romantice, relaxante în care toate cuvintele sunt la locul lor și pot fi înțelese de oricine. O clipă ne-am putut scutura precum un câine ieșit din apă de acel coșmar nefiresc, țipător, care ni se bagă pe gât de către un comando de snobi, năimiți sau inconștienți, antitalente veritabile care își închipuie că orice moft venit din afară este literă de evanghelie și, în consecință, mai valoros decât creațiile artiștilor noștri spuse și cântate în limba maternă.

Să facem repede o socoteală aproximativă, chiar dacă ciudații agățați de microfoane ne vor împroșca folosind tot felul de epitete ridiculizante: nostalgici, desueți, pășuniști, mioritici, ultra naționaliști și mai știu eu cum le vine la gură!

Este insuportabil năravul unor mânuitori de mass-media, de a lua în derâdere chiar cuvinte mai mult decât onorabile, cum ar fi națiune sau spațiu mioritic și de a le alipi tot felul de adjective sau înțelesuri infamante! Sunt tot acei oameni de nimic gata să aplaude când în țară se aduc, pe față sau clandestin, toate deșeurile morale și materiale ale Europei.

Ei bine, dacă îi scoatem din ecuația modernistă pe oamenii de la țară, pe cei de peste patruzeci de ani, pe intelectualii cu familii solide și pe tinerii studioși, ne dăm seama că amatorii de maimuțăreli artistice sunt puțini, zdrențăroși și cam anormali. Nu toți, dar destui! Din rândurile acestora se recrutează o întreagă pegră de drogați, infractori, violatori, canalii care scuipă pe tot ce nouă ne este sfânt. Nu pentru asta ne-am zbătut să intrăm în Uniunea europenilor din Occident.

Pe scurt, oamenii cu scaun la cap, fug ca de dracu când aud la radio strigătele guturale într-un jargon pe care nu-l poți culege repede din aer, nefiind limba ta maternă. Nici cei care le cântă nu știu ce spun! Ce cultură o mai fi și aia, profesată de niște hândrălăi jegoși, nerași și cu pălării țigănești în cap (precis că le miros și picioarele!) care se bâțâie pe scenă ca niște epileptici ca și cum nu ar fi în posesia facultăților mintale. (Sau te pomenești că au droguri la ei, prin buzunare, pe care le trag pe furiș pe nas!?). E o teroare așa-zis culturală pe care un grup de descreierați se străduie cu înverșunare să o „implementeze” unor minți necoapte care cred că tot ce zboară se mănâncă.

Și ne întrebăm, ce rost are toată această propagandă nerușinată (care acceptă și drogurile, violența proxenetismul și homosexualitatea), prezentată drept o înaltă cucerire morală a înalte civilizații mondiale? Acei prezentatori specializați în muzici rapp, trash, rock and roll, hard și dracu mai știe cum le zice (în orice caz, sunt bâțâieli de import păgubos). Ar trebui mai întâi să se școlească, să asculte muzică bună, iar nu să înghită, prostește, toate bazaconiile. Nu ne putem pune în valoare propriul nostru talent dacă îi maimuțărim pe alții! Și, în orice caz, e preferabil să fii cu un pas înapoi, decât să devii papagalul Europei sau Americii, care au dovedit că nu sunt chiar cele mai potrivite modele de urmat. Din nefericire, am văzut chiar profesori încântați să educe copiii, organizând haloween-uri și sfinți Valentini, ca și cum sacra lor misiune i-ar obliga să-i dreseze pe elevi învățându-i ritualuri străine, ridicole și totalmente inadecvate.

Dar ne puteam aștepta la acest impas cultural, ba chiar la mai rău, din moment ce în unul din cele mai înalte foruri a fost numit un maestru al dizolvării, l-am numit aici pe filozoful Fecală (că acesta este numele cu care va rămâne în istorie). Credem că Fecală ăsta e plătit din afară ca să spurce, pe toate meridianele, imaginea țării care-l plătește în euro, specificul național nobil, simbolurile și idealurile autohtone. Nu ne îndoim că Fecală a fost impus de Înalta Poartă, care vrea să termine mai repede cu noi, numai că Fecală e tâmpit de premiul Nobel și sare peste cal tocmai atunci când nu trebuie. De ce toate acestea? Fiindcă Armaghedonul vrea o Românie în genunchi, cu grave complexe de inferioritate, gata să aplaude emisari poponari, hahalere pseudo-istorice care mint cu nerușinare și toate jigodiile care vin să ne ia banii și să ne lase în sapă de lemn.

De-aia au înghețat apele și în iarna asta! Iarna nefericirii noastre! Dar vine ea și primăvara. Că nici potopul lui Noe nu a ținut decât patruzeci de zile.

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

Radiografii literare — Epigrama Nr. 58, dec. 2011, pag. 31

Despre confratele Ionel-Iacob Bencei și despre recentul său volum de versuri intitulat PARODII nu se poate scrie totul într-o singură rubrică, întrucât atât autorul, cât și cartea sunt mari la propriu și la figurat (cartea 290 de pagini, Bencei 1,90 m / 120 kg, aproximativ). Trebuie să ne mulțumim cu câteva găselnițe pescuite pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

Nu de mult, Ionel-Iacob Bencei mi-a oferit și mie un exemplar (deși sunt oltean)… mersi Ben! — în care se preciza că e scris de 1 Mai 2010, după defilare. Ne pare bine că la Timișoara lansările de carte de umor se bucură de onoruri militare. Le merită, mai ales că autorul este un veritabil ferment cultural în peisajul timișorean; conduce un cenaclu, publică articole și cărți și e prezent la principalele festivaluri naționale de epigramă sau de creație dialectală. Ba uneori, când acțiunea trenează, iese personal la rampă în enormul său costum folcloric și pe umăr cu nelipsita-i „straiță“, în care își ține scrierile satirice și pachețelul cu gustarea de dimineață. Relațiile dintre noi nu au fost prea apropiate, deoarece fiecare înțelege altfel cum e cu patriotismul local, dar, înaintând în vârstă, ne-am întâlnit mai des în holurile marilor festivaluri, ca să ne luăm în tihnă pastilele și să ne asigurăm de reciproca noastră comizerație.

La o primă lectură, parodiile lui Bencei au început prin a-mi stârni curiozitatea, apoi m-au captivat, m-au înveselit și, finalmente, m-au pus pe gânduri. Nu intenționez să supradimensionez meritele autorului și nici nu mai știu pe unde am pus căldnița, dar nici nu voi șovăi să afirm că lucrarea lui Bencei este „haioasă“, plină de poante și găselnițe, iar materialul, inteligent organizat, lărgește în mod benefic orizontul creației satirico-umoristice fără frontiere.

Din cuprins (dar și din alte texte anterioare) deducem că Bencei se complace în postura de gladiator sau justițiar „sans peur et sans réproche“ (nu știm cum se zice pe englezește!) care, împins de fervoarea polemică, întâi îți taie troheii și pe urmă ți-i numără. Se pare că e, totuși, un mod onorabil de a-și cântări partenerii, atâta doar că, dacă adevărul îți e mai prețios decât Platon, înseamnă că Platon nu-ți este prieten. Sau cam așa ceva. Când te afli pe pluta Meduzei (de Géricault) e bine ca toată lumea să vâslească în aceeași direcție.

Desigur, în volumul PARODII, situația nu apare chiar atât de dramatică. Nu e dramatică deloc! Dimpotrivă! Umorul e un excelent pansament pentru toate frustrările noastre. Din acest motiv chiar Bencei explorează acest sector, și cu el, noi toți. Fiindcă vorba și râsul sunt actele de nobleță ale omului; animalele nu râd și nu vorbesc.

Primul lucru care ne atrage atenția la lectură este, desigur, fervoarea polemică a autorului, dar nu vom întârzia asupra ei, întrucât e o temă la modă, suficient dezbătută în mass-media. Dar ne vom opri, cu voluptate, asupra exprimărilor dialectale, care, când nu sunt obositoare, sunt deosebit de savuroase. Citez aici un fragment din balada Urări de bine (31):

„Pă obrazu ca tureacu, șe să dzâc acuma? hai să / Iț răsară opt buboaie roșii ca paradaisă / Capu care stă d-a ficea, numa pregăcit să mintă / Să să umfle cum să umflă și ludaua de plășintă… Iar răcia dân furace șe ai pos-o-n dimijană / Să-ți ajungă pân spitale, la fișcali și la pomană“.

Excelentă șopârlă literară, care nu-l parodiază doar pe Arghezi, ci și pe maestrul scoicar François Villon. Dar Bencei nu-i satirizează doar pe morți, ci se dă și la distinșii noștri clasici în viață ai momentului (91): „Scârța, pârța, scârța, pârța / Nu-i talent da-i simt tărâța / Hârș și hârș, și hârș, și hârș / Pân vocalulă-i dă târș“. (Aici se pare că Bencei nu a înțeles filosofia mesajului. Și nici noi!).

Nu prea departe, însă, la pag. 117–126, dăm peste balada Azi, la noi (parodie după Goga), o creație colosală, pe care regretăm că nu o putem cita în întregime, dar tot vom da câteva strofe:

„La noi sunt gazetari ce fac / Ziar de toaletă / Păcat de codrii care zac / Sub pana lor abjectă / PROstia, cutră, a străpuns / Atâtea minți rebele / Încât și imnul a ajuns / Maneaua la lichele / Ce ne tot iau peste picior / Cu «vidul» și cu «goluri»? / Așa e «coada de topor» / Lovește în simboluri. / La noi vor (h)unii stat în stat / Pe hartă-și pun copita / Cu gândul la un nou ducat / Covasna și Harghita.“

Din cele de mai sus, dar și din altele așijderea, este evident că parodia e un pretext, o modalitate literară de a valorifica pe alt plan o temă cunoscută, de a impune prin contrast un adevăr care, la un moment dat, ne contrariază. Este de preferat un diapazon umoristic, mai convingător și mai penetrant în conștiința cititorului. Dar parodia lui Bencei nu e întepenită în niște limite formale, deoarece nu de puține ori vedem cum epigramul, de obicei mai tolerant și mai puțin crispat, se acutizează devenind polemică, pamflet, invectivă. Gluma capătă o nuanță amară și chiar devine premonitorie. Pe marginea prăpastiei râsul e semn de criză nervoasă. Dar și în aceste condiții extreme, Bencei reușește să-și salveze blazonul de umorist, recurgând, ca mai jos, la jargonul consătenilor noștri de la Gătaia și împrejurimi: „Sufletul, un fel de vânt / Dân șcătula dă pământ / O ieșât, ca dân țâgări / Fumul slobozât pe nări“. (183)

Dacă n-ar fi existat aceste apogiaturi literare ne-am fi pus pe bocit până mâine dimineață. Noroc că doctorul Bencei știe să-și glazureze pilulele sale amare. În treacăt, personajele sale dau câte-un brânci și poeților oportuniști și mercantili, umoriștilor de târg de săptămână, ciugulitorilor de poante din buzunarul altora, mentorilor impociți sau celor care fac spriț din sfântul Cotnar al epigramei noastre românești.

Să-l lămurim și pe Simion Dănilă, care se întreabă în postfață, câtă artă se află în parodiile lui Bencei… Destulă, maestre, destulă!

…Și iartă-l, Doamne, pe robul Dumitale Bencei, că a știut foarte bine ceea ce face cu parodiile sale. Iar noi, dacă nu ne-ar fi dat un volum gratis, ne-am repezi imediat să cumpărăm unul de la chioșc!

Nicomah

Versuri — 3 iulie 2010

Puțini l-au cunoscut pe Nicomah, Un scriitor romantic, da’becher, Născut fu în Caracal, chiar în mah – Halaua din Cadrilater. Din tată-n fiu e get-beget valah, Măicuța scumpă este din Ardeal Și l-a născut pe micul Nicomah Puțin după războiul mondial. După liceu ieșit-a ofițer Că nu avea vocație de monah, O vreme duse viață de boier, Apoi averea și-a făcut-o prah! A scris catren, rondele și roman, S-a risipit ca un maharajah, Și-a scris scenarii cu Barbone Jean Dar n-a ajuns nicicând ayatolah. De la un șpriț nu s-a prea eschivat, Pe Mi zărind, atâta spuse: Ah! Și admirându-i chipul fermecatâ El se simți ca-n sânul lui Alah. Ea l-a vrăjit la fel ca o sona – Tă de Beethoven sau de Rah – Maninov și doar pentru ea îi ba – Te inima în ritmul amfibrah

ON REVIENT TOUJOURS… Că nu-s frumos… vă jur că mi se rupe! Cam pilangiu?… Și-aici suntem de-acord! Mi-am cheltuit talentul pe nimicuri Cu nepăsarea unui mare lord. Sunt boieros, așa îmi este firea Și mână spartă… javră-mpărătească! Iubita mea de-o fi să-nnebunească Și spre-alt gagiu să-i lunece privirea, Să fiu al dracu’ de n-o duc la gară, Îi car bagaju’, o urc de subțiori, Îi iau bilet de-antâia ca la doamne, Pân’la Corabia sau Roșiori… Și-o să rămân în gara părăsită, Lipsită de parfum și poezie, Știind că nestatornica-mi iubită Cu primul tren la mine-o să revie… Nu-s încrezut și nu fac pe cretinul, Dar își cam uită-acasă buletinul!

Nicolae-Paul Mihail

Urare lui Nicomah, la 87 de ani Maestre, să nu te stingi Până suta n-o atingi! Am zis-o eu, nu turburelu’, Din Turburea, Vasile Nelu.

interviu realizat de prof. Petrea Constantin

B.I.S. — Buletin Informativ pentru Sinăieni, Primăria orașului Sinaia, nr. 74, 3–17 iunie 2010, paginile 6–7 (continuare din numărul trecut) (continuare din numărul trecut)

I: Și ești un pic marcat subiectiv; a fi oportunist înseamnă cu totul altceva decât a avea o posibilitate sau două…

I: Referindu-vă la Constantin Brâncuși, într-un eseu despre Poarta Sărutului, care mi-a plăcut foarte mult, în ideile pe care le-ați dezvoltat acolo ați pomenit despre ambiguitatea în artă și viziunea aceasta m-a bucurat foarte mult, pentru că eu însumi, de multe ori, rămân fără răspunsuri la unele întrebări în legătură cu lectura unei cărți, cu aprecierea unui tablou sau al unei alte opere. Cât de importantă este ambiguitatea în artă? Cât de benefică este sau, dimpotrivă, ce efecte negative are, pentru că observ că în arta plastică există multe tablouri din care la prima vedere nu pricepi nimic și mulți dau următorul răspuns: este un lucru ambiguu, care îți permite să-l descrii, îți permite să-l comentezi tu cum vrei. Până unde ar putea să meargă această ambiguitate ca să fie un plus din punct de vedere artistic?

R: Ambiguitatea în artă este neapărat necesară, dar ambiguitatea nu este un concept rigid, mecanic și neschimbător. Există niște nuanțe. Există o ambiguitate cum ar fi o imagine de natură în crepuscul în raport cu una în plină lumină a zilei. Dintr-odată ambiguitatea crepusculară dă poezie, toți poeții au cântat frumusețea amurgului și nimeni nu a cântat frumusețea soarelui de la ora douăsprezece. De ce? Există anumite grade și cred că măsura cea mai bună este măsura de mijloc, întrucât o ambiguitate formală duce la…, să zicem, la un mecanicism al imaginii, așa, iar o ambiguitate totală de sens rupe firul de înțelegere între cititor și autor. Dacă autorul scrie numai pentru el, atunci poate să facă ce vrea, dar el trebuie să și comunice. Ca să-și comunice atunci ambiguitatea asta trebuie să se întâlnească cu capacitatea de înțelegere a cititorului.

I: Am observat, de exemplu, că această ambiguitate este foarte des înțeleasă ca haos. Există foarte multe opere literare, dar și plastice, care cultivă acest gen de haos care te lasă dezolat, nu știi de unde să începi și cum să termini.

R: Această ambiguitate, de exemplu în cazul suprarealiștilor, pe alocuri a dat unele roade, prin aceea că au stârnit uimirea, nevoia de a cerceta, de a pătrunde, dar nu este chiar un sentiment esențial, un sentiment nobil, trebuie să transmiți și niște sensuri, nu numai aluzii, niște impresii vagi.

I: Dar și acolo, nu cred că s-a mers până la confuzie, ambiguitatea a fost dirijată într-un anumit sens pentru a da roade, deci s-a lucrat.

R: Și eu cred că actualele generații de profesori greșesc când stabilesc niște dogme, când dau decrete în ceea ce privește noua poezie, pretinzând că, renunțând la formă, ești liber să te exprimi mai ușor. Nu este adevărat, orice artă trebuie să aibă niște criterii. Noi o receptăm prin forța gustului nostru, prin capacitatea gustului, dar, în al doilea rând, există și un criteriu formal. Legea interioară a acelei lucrări trebuie să comunice un sens, măcar niște sentimente, adică trebuie să existe o complicitate între scriitor și cititor.

I: Am citit o dedicație pe care o scrieți domnului profesor Ion Floricică, în cartea „Sub aripa vântului de noapte”. Acolo spuneați următorul lucru: „(cartea) trebuie să fie deosebit de valoroasă din moment ce nici un critic, nici un ziar literar nu i-a consacrat vreun rând…” și s-a născut în mintea mea următoarea întrebare: pentru ca un scriitor să fie considerat bun, valoros, credeți că este nevoie să fie comentat, să fie tot timpul pe prima pagină sau măcar luat în seamă de către criticii contemporani?

R: Nu. Ca un scriitor să fie valoros, trebuie ca opera lui să fie bună, aduceți-vă aminte că Van Gogh n-a vândut decât un singur tablou în timpul vieții sau atâtea alte exemple de scriitori care au fost descoperiți la câteva zeci sau sute de ani după moarte.

I: Era o scriitoare englezoaică, nu-i mai rețin numele, a cărei operă a fost ignorată în timpul vieții ei și apoi s-a descoperit că, de fapt, era o scriitoare destul de valoroasă. Am observat că ați scris acolo că „m-aș fi supărat foarte tare dacă mi-ar fi scris vreun rând despre carte” și de aici merg către o certitudine a mea: că, într-adevăr, nu este atât de important să fii comentat, cât este important, ca scriitor, să te identifici cu acest „dat” al tău.

R: Și aici este o cale de mijloc. Și Eminescu spune: „laudele voastre m-ar mâhni peste măsură”, dar ce se întâmplă, totuși? Noi scriem și pentru lume, nu scriem numai pentru noi, scriem și pentru lume și vrem să fim receptați ca atare, mesajul nostru trebuie să fie receptat, așa dorim noi și așa dorește orice om normal. Niciun tenor nu se închide în pivniță ca să cânte, iese la rampă și arată oamenilor ce poate și el. Dar și aici, dacă ești prea „doritor de aplauze”, atunci faci niște concesii mai mult decât ar trebui, față de valoarea ta personală…

I: … intri în literatura de consum sau…

R: …dacă-ți disprețuiești publicul prea mult și te îndepărtezi de el, elimini din ce în ce mai multe straturi de cititori mai rafinați, până când rămâi numai dumneata singur, cel care îți iubești propria operă și deci nu ai valoare decât în raport cu dumneata, nu cu lumea.

I: Dincolo de bogata carieră de scriitor, am aflat că ați fost și colaborator la realizarea filmelor cu haiduci. Ce ne puteți spune despre lucrul acesta, în câteva cuvinte?

R: Nu am fost colaborator la regie, ci la întocmirea scenariilor, care este tot o lucrare literară, să zicem, că, de la scenariul literar, regizorul își face propriul scenariu, care este mai tehnic. Am fost colaborator, coautor cu Eugen Barbu numai la unul din filme, la primul film cu haiduci, la celelalte 6, care au urmat, s-au impus la scrierea scenariilor regizorul și redactorul, pentru că noi nu prea aveam experiență și ei aveau mai multă. Și atunci eu m-am tras mai deoparte. Și fiind la București, întâlnindu-se tot timpul, eu veneam din provincie ca să discutăm, deci eram un fel de a 5-a roată la căruța, dar, pe urmă, toată seria de filme cu „Mărgelatu” a fost făcută cu mine, ca și două seriale — „Urmărirea”, de 7 episoade, și „Un august în flăcări”, de 13 episoade — pe care le-am făcut în coautorat cu Eugen Barbu. Este o experiență, scrierea de scenarii, o experiență extraordinar de importantă și aș recomanda oricărui prozator să încerce să facă un scenariu, după ce a înțeles, desigur, criteriile creației literare pentru film sau televiziune. De exemplu, la televiziune înveți importanța detaliului, a detaliului care se repetă. Un detaliu care se repetă la momentul oportun, o dată, de două ori, de trei ori, creează un fel de fir al Ariadnei prin opera respectivă. Pe urmă, există o strategie, o dramaturgie a textului, chiar a textului românesc. Trebuie să pornești de undeva, să ajungi undeva, ca apa printre pietre, trebuie să existe și niște potențări ale acestui fir roșu-călăuză. Un erou, dacă-ți intră în roman într-un fel, el trebuie să aibă niște schimbări, niște întâmpinări, niște capcane, capcane literare, din care să iasă. Dacă e o operă prea previzibilă, ea plictisește.

I: …devine ușoară și… plictisitoare… Despre colaborarea cu Eugen Barbu ce puteți să ne spuneți?

R: Înainte de a fi colaboratori am fost prieteni, am făcut armata împreună, el fiind mai mic cu un an ca mine, în Școala Militară de Ofițeri. Totuși am trecut peste gradele pe care le aveam, eu eram caporal și el era soldat fruntaș, și ne-am împrietenit, am făcut niște stagii împreună, niște manevre și așa mai departe și pe urmă am văzut că avem același limbaj literar. El lucra într-o tipografie și aducea rebuturi de poezie acasă, asta se întâmpla prin ’45, cam așa ceva, poate chiar mai devreme. Așa am citit sonetele lui Shakespeare traduse, Saint Juan de la Cruz…, o mulțime, Saint John Pers, Lautreamont, le-am citit „calde”, scoase din tipografie. Și pe urmă, el fiind la București, a avut mai multe posibilități să se afirme, să se integreze în societatea de acolo și, când a avut niște comenzi mai serioase, m-a chemat și pe mine, pentru că știa că sunt un interlocutor foarte serios, el îmi spunea profesor, deși n-am fost profesor decât de artă militară. Dar mă pricepeam, pentru că zic și acum slavă Domnului pentru că am avut niște profesori buni la Colegiul Național „Sf. Sava” în primii ani, am avut 7 profesori care erau și profesorii Regelui Mihai I, toți erau profesori de liceu, dar toți au ajuns profesori universitari după ce și-au făcut un anumit stagiu, iar, după ce m-am mutat cu părinții la Caracal, la Colegiul Național „Ioniță Asan”, de asemenea am avut niște profesori extraordinar de exigenți și capabili, care nici nu erau dependenți de un salariu.., erau bogați toți, aveau bani, ei făceau meseria asta din dragoste, de plăcere și deci puneau tot sufletul în meseria lor. Așa că „am furat” de la ei tot ceea ce am putut să fur și, înainte de a intra în armată, eu vroiam să intru în filozofie, nu că aș fi avut eu ambiții de filozof, da aveam un profesor, Petre Vlad, care uita să te mai și asculte; se îmbujora la față când explica toate ideile alea și zic: uite mă, așa aș vrea și eu să fiu, dar bineînțeles că, fiind război, a trebuit să mă duc în armată.

I: Și toată cultura aceasta pe care „ați furat-o” de la iluștrii dumneavoastră profesori v-a ajutat să aveți același cod artistic cu Eugen Barbu și să fiți foarte apropiați prieteni?

R: Da, sigur că da; păi aveam cam același tip de liceu și la facultate n-am învățat prea multe, că era prea specială: Dreptul, dar din liceu am învățat atunci foarte mult, din armată am învățat însă un singur lucru: cum să-ți sistematizezi și să-ți faci anumite scheme de activitate, de memorie, de fișe, adică organizarea muncii și, după ce am ieșit din armată acele scheme de organizare au fost foarte bune și foarte practice…

I: …pentru scenarii, pentru… toate celelalte. Mai mult decât atât, mie mi-au plăcut foarte mult epigramele care sunt așa și pe sufletul meu, pentru că mie îmi place foarte mult să citesc și să mă amuz: Credeți că oricine poate să scrie genul acesta de literatură, asta era întrebarea pe care doream să v-o adresez. Se potrivește unui anumit stil de comportament, unui anumit om?

R: Da, așa este. Sunt convins de treaba asta, pentru că am câțiva prieteni care sunt poeți de mare valoare, cum ar fi poetul Viorel Dinescu de la Galați, profesor de matematică, un poet de mare valoare, a fost lăudat și de Eugen Barbu, și de Fănuș Neagu, are și Premiul Academiei. Am vrut să-l viciez în direcția epigramei și, deși el în poezie este excelent, nu-i funcționează coarda la vioară și altul, la fel, sunt vreo câțiva care n-au formația mentală adecvată. De exemplu, sunt epigrame care te fac să zâmbești sau chiar să râzi, și unele care te pun pe gânduri. Ultimele îmi plac cel mai mult, deși am capacitatea să intru și în celelalte. De exemplu, la un concurs dat, nu știu la ce filială de epigramiști de la Cluj, poate de la Cluj, nu sunt sigur, ne-a dat tema „glasul tăcerii”. Ce poți să spui în epigramă despre „glasul tăcerii”? Și eu am zis așa: „…Între cuvinte e tăcere, / Însă din spațiile nude, / Venită ca din alte sfere, / O armonie se aude.” Ideea este foarte aproape, bine, să zic că nu a fost remarcată de nimeni, ceea ce nu mă deranjează. Din contră, în felul astă e mai ocrotită; sau alta, de exemplu, țăranul. Toată lumea își bate joc de țăran și eu am zis așa: „…Un rege Lear cu ochi trudiți, / Ce nu și-a întinat blazonul / Pe care-o mână de bandiți / Îl pun să facă pe bufonul.” Deci sunt și epigrame cu ecouri puțintel mai grave, dar sunt și unele cu ecouri mai frivole, care se cultivă cu plăcere și astea sunt majoritatea, de fapt.

Va urma…

Interviu realizat de prof. Petrea Constantin

B.I.S. — Buletin Informativ pentru Sinăieni (Primăria Orașului Sinaia), nr. 74 (3–17 VI 2010) și nr. 75, pag. 7

R: Nu am fost colaborator la regie, ci la întocmirea scenariilor, care este tot o lucrare literară, să zicem, că, de la scenariul literar, regizorul își face propriul scenariu, care este mai tehnic. Am fost colaborator, coautor cu Eugen Barbu numai la unul din filme, la primul film cu haiduci, la celelalte 6, care au urmat, s-au impus la scrierea scenariilor regizorul și redactorul, pentru că noi nu prea aveam experiență și ei aveau mai multă. Și atunci eu m-am tras mai deoparte. Și fiind la București, întâlnindu-se tot timpul, eu veneam din provincie ca să discutăm, deci eram un fel de a 5-a roată la căruța, dar, pe urmă, toată seria de filme cu „Mărgelatu” a fost făcuta cu mine, ca și două seriale – „Urmărirea”, de 7 episoade, și „Un august în flăcări”, de 13 episoade – pe care le-am făcut în coautorat cu Eugen Barbu. Este o experiență, scrierea de scenarii, o experiență extraordinar de importantă și aș recomanda oricărui prozator să încerce să facă un scenariu, după ce am înțeles, desigur, criteriile creației literare pentru film sau televiziune. De exemplu, la televiziune înveți importanța detaliului, a detaliului care se repetă. Un detaliu care se repetă la momentul oportun, o dată, de doua ori, de trei ori, creează un fel de fir al Ariadnei prin opera respectivă. Pe urmă, există o strategie, o dramaturgie a textului, chiar a textului românesc. Trebuie să pornești de undeva, să ajungi undeva, dar nu ca apa printre pietre, trebuie să existe și niște potențări ale acestui fir roșu-călăuză. Un erou, dacă-ți intră în roman într-un fel, el trebuie să aibă niște schimbări, niște întâmpinări, niște capcane, capcane literare, din care să iasă. Daca e o operă prea previzibila, ea plictisește.

I: …devine ușoara și… plictisitoare… Despre colaborarea cu Eugen Barbu ce puteți să ne spuneți?

R: Înainte de a fi colaboratori am fost prieteni, am făcut armata împreună, el fiind mai mic cu un an ca mine, în Școala Militară de Ofițeri. Totuși am trecut peste gradele pe care le aveam, eu eram caporal și el era soldat fruntaș, și ne-am împrietenit, am făcut niște stagii împreună, niște manevre și așa mai departe și pe urmă am văzut că avem același limbaj literar. El lucra într-o tipografie și aducea rebuturi de poezie acasă, asta se întâmpla prin ’45, cam așa ceva, poate chiar mai devreme. Așa am citit sonetele lui Shakespeare traduse, Saint Juan de la Cruz…, o mulțime, Saint John Pers, Lautreamont, le-am citit „calde”, scoase din tipografie. Și pe urmă, el fiind la București, a avut mai multe posibilități să se afirme, să se integreze în societatea de acolo și, când a avut niște comenzi mai serioase, m-a chemat și pe mine, pentru că știa că sunt un interlocutor foarte serios, el îmi spunea profesor, deși n-am fost profesor decât de artă militară. Dar mă pricepeam, pentru că zic și acum slavă Domnului pentru că am avut niște profesori buni la Colegiul Național „Sf. Sava” în primii ani, am avut 7 profesori care erau și profesorii Regelui Mihai I, toți erau profesori de liceu, dar toți au ajuns profesori universitari după ce și-au făcut un anumit stagiu, iar, după ce m-am mutat cu părinții la Caracal, la Colegiul Național „Ioniță Asan”, de asemenea am avut niște profesori extraordinar de exigenți și capabili, care nici nu erau dependenți de un salariu.., erau bogați toți, aveau bani, ei făceau meseria asta din dragoste, de plăcere și deci puneau tot sufletul în meseria lor. Așa că „am furat” de la ei tot ceea ce am putut să fur și, înainte de a intra în armată, eu vroiam să intru la filozofie, nu că aș fi avut eu ambiții de filozof, da aveam un profesor, Petre Vlad, care uita sa te mai și asculte; se îmbujora la față când explica toate ideile alea și zic: uite mă, așa aș vrea și eu să fiu, dar bineînțeles că, fiind război, a trebuit să mă duc în armată.

I: Și toată cultura aceasta pe care „ați furat-o” de la iluștrii dumneavoastră profesori v-a ajutat să aveți același cod artistic cu Eugen Barbu și să fiți foarte apropiați prieteni?

R: Da, sigur că da; păi aveam cam același tip de liceu și la facultate n-am învățat prea multe, că era prea specială: Dreptul, dar din liceu am învățat atunci foarte mult, din armata am învățat însă un singur lucru: cum să-ți sistematizezi și să-ți faci anumite scheme de activitate, de memorie, de fișe, adică organizarea muncii și, după ce am ieșit din armată acele scheme de organizare au fost foarte bune și foarte practice…

I: …pentru scenarii, pentru… toate celelalte. Mai mult decât atât, mie mi-au plăcut foarte mult epigramele care sunt așa și pe sufletul meu, pentru că mie îmi place foarte mult să citesc și să mă amuz: Credeți că oricine poate să scrie genul acesta de literatură, asta era întrebarea pe care doream să v-o adresez. Se potrivește unui anumit stil de comportament, unui anumit om?

R: Da, așa este. Sunt convins de treaba asta, pentru că am câțiva prieteni care sunt poeți de mare valoare, cum ar fi poetul Viorel Dinescu de la Galați, profesor de matematică, un poet de mare valoare, a fost lăudat și de Eugen Barbu, și de Fănuș Neagu, are și Premiul Academiei. Am vrut să-l viciez în direcția epigramei și, deși el în poezie este excelent, nu-i funcționează coarda la vioară și altul, la fel, sunt vreo câțiva care n-au formația mentală adecvată. De exemplu, sunt epigrame care te fac să zâmbești sau chiar să râzi, și unele care te pun pe gânduri. Ultimele îmi plac cel mai mult, deși am capacitatea să intru și în celelalte. De exemplu, la un concurs dat, nu știu la ce filială de epigramiști de la Cluj, poate de la Cluj, nu sunt sigur, ne-a dat tema „glasul tăcerii”. Ce poți să spui în epigramă despre „glasul tăcerii”? Și eu am zis așa: „…Între cuvinte e tăcere,/ Însă din spațiile nude,/ Venită ca din alte sfere,/ O armonie se aude.” Ideea este foarte aproape, bine, să zic că nu a fost remarcată de nimeni, ceea ce nu mă deranjează. Din contra, în felul astă e mai ocrotită; sau alta, de exemplu, țăranul. Toată lumea își bate joc de țăran și eu am zis așa: „…Un rege Lear cu ochi trudiți,/ Ce nu și-a întinat blazonul/ Pe care-o mână de bandiți/ Îl pun să facă pe bufonul.” Deci sunt și epigrame cu ecouri puțintel mai grave, dar sunt și unele cu ecouri mai frivole, care se cultivă cu plăcere și astea sunt majoritatea, de fapt.

I: Prin urmare, a fi epigramist nu ține neapărat de formație, cât mai ales de ceea ce simți, de suflet?

R: Da, adică trebuie să cauți și niște ecouri, să fii foarte sincer, de fapt pot să fac și eu umor, latura asta satirico-umoristică o am foarte, foarte bine precizată; am scris și romane satirice de aventuri „Damen vals”, „Potirul Sfântului Pancrațiu”. Și în romanele pentru copii pe care le am se vede o notă umoristică…

I: Și chiar numele Șurupelnița, Zero Absolut…

R: … bine, să zicem că asta e o manie „caragialescă”, de acolo vine, dar, de exemplu, Șurupelnița și alte asemenea au un punct de pornire foarte emoționant. Aici, în Sinaia, era o casă de copii orfani, la care ne mai duceam uneori și noi, cei de la cenaclul „Lucian Blaga”, acum mi se pare că este desființată, ne duceam și le citeam copiilor de acolo și pe mine m-a impresionat. Am cunoscut și casa de copii orfani de la Bușteni, dacă o mai fi și aia, și în ideea asta am scris aceasta carte, ținând seama și de experiența mea de internat, ca și eu am fost la internat în timpul liceului. Și sigur că s-a petrecut așa o combinație, o sinergie între experiența mea și a celor de acolo, dar cea mai mare jenă am avut-o la Caracal, când am lansat volumul „Sub aripa vântului de noapte” și a venit o fetiță. Zice: domnule scriitor, dar de ce n-ați pus și o fată în cartea asta? Zic: Aoleu, știi ce dreptate ai tu, dar în căminul din care m-am inspirat eu erau numai băieți.

I: Da, sunt tot felul de lucruri mici, mărunte care scapă și…

R: Ei, după asta însă am scris o carte pentru copii, mai târziu, care se numește „Aventurile unui soldat de plumb”, în care sunt și niște fetițe.

I: Am văzut că aveți o aplecare deosebită spre a comenta operele de artă; picturile, statuile sau tot felul de opere. De unde formația aceasta? Ce vă atrage foarte mult, pentru că nu foarte mulți scriitori au și acest dar de a vedea foarte bine o operă de artă și de a o transmite într-un fel în cuvinte. Dumneavoastră faceți acolo o transpunere a Porții Sărutului în literatură. Mie așa mi s-a părut.

R: Cred că aici sunt două surse. În primul rând, că de mic copil am avut tablouri în casă, am avut un unchi care era scriitor, dar și picta, cânta la vioară, era talentat, și am vrut să-l imit cumva. Pe urmă, în orașul meu natal, în Caracal, era un parc de o mare splendoare în care intrarea era spre răsărit și ieșirea spre apus și era și un lac, era o salbă de lacuri și vedeam toată lumina zilei cum se filtrează prin pomi, cum se schimbă, cum se topește; de aici, asta-i una la mână, și a doua, ca să zic așa, al doilea impuls mi l-a dat, în principal, lectura lui Petru Comarnescu, care a comentat mulți autori extraordinari. El a făcut comentarii extraordinare după acești pictori, ori eu n-am citit un comentator mai bun decât Comarnescu. Este foarte bun și Pleșu; Andrei Pleșu face o mare operă de artă, și am mai citit și alții, străini, am lecturi plastice nenumărate, mulți autori; am căutat să mă documentez, eu însumi desenez, dar mai departe n-am putut ajunge, nici nu m-a preocupat treaba asta, au fost o serie întreagă de cauze, unele să zicem ereditare, altele – o atracție spontană.

I: Ca profesor de română vă întreb acum. Cum credeți că am putea noi, tinerii profesori, să insuflăm elevilor dragostea, aplecarea către literatură, către lectură, pentru că se citește foarte puțin și eu mă gândesc că și schimbările acestea care vin așa, pe zi ce trece câte una, și zăpăceala care este ne depărtează tot mai mult, nu numai de literatură, ci și de alte preocupări bune pe care eu, ca elev, le aveam. Cum aș putea să fac? Ce lecturi aș putea să recomand elevilor mei? Vă spuneam că am predat Ovidiu Verdeș, „Muzici și Faze” se numește romanul, un roman care mie personal nu mi s-a parut deloc a fi foarte reușit, însă am selectat acum numai un fragment pentru elevi și observ că ei au această dorință de a citi, dar de multe ori se izbesc sau de opere foarte elaborate, pe care le impune școala, sau de opere de noptieră, gen literatură de consum.

R: Cred că datoria unui profesor de română este să le prezinte elevilor numai cărți bune, valoroase și oneste, din care să nu reiasă impresia de publicitate și impunere pe piață, adică să aibe o valoare, să le ofere tuturor această șansă. 90% sau 99% o vor pierde pe parcurs, pentru că nevoia sau atracția realului și a dobândirii de bunuri materiale, de situații avantajoase este mai puternică decât realizarea pe plan spiritual, dar, dacă ai salvat unu, doi sau trei din fiecare clasă sau din fiecare generație, asta-i misiunea, să salvezi elitele. Ceilalți, având probabil alte înclinații, se vor realiza în alte domenii, mai sunt și alți profesori, cum sunt cei de matematică, de exemplu, să-și formeze fiecare elevii. Eu, nefiind profesor, totuși pot să mă mândresc că am format sau, mă rog, am rafinat niște doritori de literatură și acum fac treaba asta. Sunt foarte mulți care vin cu manuscrisele la mine: le citesc, fac pe margine observații, le pun și note de la 1 la 10, totul pun în creion și după ce am terminat le dau manuscrisul. Ce-ți place primești, ce nu-ți place ștergi cu guma și te privește, ești suveran. Dar dacă te vad la o carte că nu ți-a folosit nici măcar una sau două din recomandările mele, a doua oară nu mai ai ce căuta la mine, înseamnă că nu ne complicităm în treaba asta. Am vreo 20 în materie de epigramă, elevi să zicem, studenți, și vreo 15 în materie de cărți de poezie. Da, deci ei mă consideră profesorul lor și așa și sunt de fapt.

I: Vă mulțumesc foarte mult și vă doresc să ne fiți alături mulți ani de aici înainte!

Interviu realizat de prof. Petrea Constantin

B.I.S. — Buletin Informativ pentru Sinăieni (Primăria Orașului Sinaia), nr. 73 (20 V–3 VI 2010) și nr. 74 (3–17 VI 2010), pag. 6

I: Cât de important e să fii consecvent în activitatea de scriitor? Pentru că sunt foarte mulți „scriitori de weekend”: unii scriu după anumite rețete, doar ca să se publice, doar ca să scoată bani, ca să intereseze publicul. Am văzut că dumneavoastră mergeți pe formula literaturii pentru oamenii care au cât de cât o cultură și care au nevoie de multă răbdare ca să înțeleagă ceea ce citesc.

R: Eu cred că este esențial să fii consecvent. „Literatura de week-end” nu dă mari speranțe niciodată; pot să existe niște iluminări momentane, dar nu e vorba de un maraton al literaturii. În special proza pe care eu o practic de obicei cere mult efort, multă atenție și multă perseverență. În ceea ce mă privește, cum am spus, consecvența mea e ilustrată și de faptul că încă din liceu am scris proza satirico-umoristică. Sigur că am întrerupt în timpul activității mele militare, pentru că nu se putea și una și alta, dar, după ce am terminat cu această servitute cetățenească a timpului respectiv, că era război atunci, am revenit la vechea mea pasiune de care m-am atașat; probabil că m-a influențat și faptul că am avut un unchi scriitor și în felul acesta am continuat să mă informez, să mă educ, să mă rafinez, să îmi lărgesc mijloacele de expresie, până am ajuns la stadiul în care mă aflu acum.

I: Credeți că suntem astăzi invadați de o literatură de consum, o literatura gen „Colecția de pe noptieră”, care să nu mai solicite spiritul, să nu mai solicite foarte mult imaginația noastră?

R: Da, cam aceasta este impresia mea și vina este a celor care sunt directori de opinie, pentru că impun tinerelor generații niște modele străine, care sunt aproape totalmente rupte de contextul spiritual autohton. Asta nu înseamnă că nu este bine să avem ferestrele deschise către toate civilizațiile, către toate culturile, dar trebuie să luăm din fiecare ceea ce ne reprezintă pe noi, ceea ce ne pune pe noi în valoare. De exemplu multă lume practică acum „haikuul” japonez. Acesta, pentru limba japoneză, probabil că este foarte bun.

I: …Un fel de cilimitură a limbii române, sau..?

R: Dar ca să-l preluăm aici, în limba română, „ad literam”, cu formula 5, 7, 5, silabe este absurd, pentru că limba noastră are altă desfășurare, desigur.

I: Am observat la cursul de scriere creatoare că se pune foarte mult accent pe imaginile șocante; în special unii cultivă un fel de poezie mai degrabă pornografică decât una normală, în care se regăsesc multe cuvinte care, din câte văd, au depășit de mult statutul de cuvinte șocante. Ce părere aveți despre felul acesta de manifestare?

R: Eu cred că această manieră este una care ține și de moralitatea autorului, dar hai să zicem că în artă moralitatea trebuie privită cu alți ochi; statuile grecești reprezentau oameni goi, ceea ce nu înseamnă că erau imorale – a spus la cenaclu profesorul Ion Floricică treaba asta, dar o știam și noi dinainte. Cred că este nevoia „puțintel” obsesivă a tinerei generații de a se impune, de a-și face o imagine șocantă, de a-și face reclamă cu orice preț. Altminteri, pornografia și scatologia în sine nu au nimic nici interesant, nici semnificativ, pentru că se compun din aceleași rituburi, aș putea să le spun și rituburi animalice sau instinctive.

I: Și vocabularul este foarte colorat, de la „curvă” până la cele mai…

R: Domnule, dar, tendința asta este încurajată pe plan mondial; de exemplu, scriitorul Gabriel Garcias Serla, nu Marquez, a luat Premiul Nobel pentru o carte în care termenii cei mai ordinari sunt folosiți ca atare.

I: Și la Cărtărescu și chiar la Florin Iaru am observat această tendință.

R: Și la Cărtărescu, dar sunt niște tineri – hai să zicem că acești tineri au fost amețiți și au fost derutați – cum este unul Dan Sociu – și doamna Elena Vlădăreanu, care își descriu propriile experiențe erotice, dar le descriu la modul fiziologic, nu le transfigurează, așa cum se întâmplă în mitologia greacă. Zeus ca să poată să o aibă pe Danae s-a transformat în ploaie. Deci o metaforă care subtilizează puțin fiziologia umană și o face să intre în domeniul artei.

I: Cum poate un tânăr scriitor să lupte împotriva acestei literaturi de consum, pentru că se pare că este foarte greu… Foarte mulți găsesc mai comod să folosească imagini artistice șocante, gen carne smulsă, sânge țâșnind și altele. Ce părere aveți despre această tendință?

R: Da, este un curent deviaționist, ca să zic așa, de la criteriile adevăratei poezii și este inventat pe niște sofisme care pot fi demontate foarte ușor. Dau un exemplu: cineva mi-ar putea spune că literatura nu mai e la modă, așa cum o practici dumneata…

I: …sau așa cum am învățat la școală și ne-am obișnuit să citim…

R: …dar arta nu se demodează niciodată, Gioconda, Venus din Milo, sonetele lui Shakespeare, Horațiu și marii autori ai lumii au avut niște criterii de fond și de formă pe care le-au respectat, iar geniul lor a făcut să pătrundă în creația lor și ideea și sentimentul, pe când acum, din nenorocire, se practică o poezie prozaică, în care intră tot felul de informații de domeniul concretului imediat, care nu servesc poezia. Poezia este un limbaj supra-real, este o comunicare pe alte planuri decât în poezia informațională. Degeaba zici că cea mai bună varză o mănânci în cimitir, cum spune Marin Sorescu. Asta nu este poezie. Poezia este un limbaj frumos, înalt, care comunică niște idei frumoase, niște idei mărețe, niște imagini, nu cu o mâncare de varză în cimitir.

I: Ceea ce spuneți dumneavoastră nu intră în contradicție cu ceea ce se crede azi a fi poezie?

R: În totală contradicție, dar generația de astăzi e formată și din generația imediat anterioară, iar eu sunt dintr-o generație mai veche și am făcut un liceu vechi, în care eram bătuți la cap – atunci ni se părea nouă, da acum zic bogdaproste că a fost așa – cu latina, cu franceza. Acum suntem pisați de o limba engleză care nu este potrivită limbii noastre și nu e productivă. De exemplu, în loc de „posibilitate” e mai la modă să folosești „oportunitate”, da o posibilitate poate să aibă un sfârșit bun sau un sfârșit rău, o posibilitate, pe când o oportunitate rea nu poate să fie. I: Și ești un pic marcat subiectiv; a fi oportunist înseamnă cu totul altceva decât a avea o posibilitate sau două…

I: Referindu-vă la Constantin Brâncuși, într-un eseu despre Poarta Sărutului, care mi-a plăcut foarte mult, în ideile pe care le-ați dezvoltat acolo ați pomenit despre ambiguitatea în artă și viziunea aceasta m-a bucurat foarte mult, pentru că eu însumi, de multe ori, rămân fără răspunsuri la unele întrebări în legătură cu lectura unei cărți, cu aprecierea unui tablou sau al unei alte opere. Cât de importantă este ambiguitatea în artă? Cât de benefică este sau, dimpotrivă, ce efecte negative are, pentru că observ că în arta plastică există multe tablouri din care la prima vedere nu pricepi nimic și mulți dau următorul răspuns: este un lucru ambiguu, care îți permite să-l descrii, îți permite să-l comentezi tu cum vrei. Până unde ar putea să meargă această ambiguitate ca să fie un plus din punct de vedere artistic?

R: Ambiguitatea în artă este neapărat necesară, dar ambiguitatea nu este un concept rigid, mecanic și neschimbător. Există niște nuanțe. Există o ambiguitate cum ar fi o imagine de natură în crepuscul în raport cu una în plină lumină a zilei. Dintr-odată ambiguitatea crepusculară dă poezie, toți poeții au cântat frumusețea amurgului și nimeni nu a cântat frumusețea soarelui de la ora douăsprezece. De ce? Există anumite grade și cred că măsura cea mai bună este măsura de mijloc, întrucât o ambiguitate formală duce la…, să zicem, la un mecanicism al imaginii, așa, iar o ambiguitate totală de sens rupe firul de înțelegere între cititor și autor. Dacă autorul scrie numai pentru el, atunci poate să facă ce vrea, dar el trebuie să și comunice. Ca să-și comunice atunci ambiguitatea asta trebuie să se întâlnească cu capacitatea de înțelegere a cititorului.

I: Am observat, de exemplu, că această ambiguitate este foarte des înțeleasă ca haos. Există foarte multe opere literare, dar și plastice, care cultivă acest gen de haos care te lasă dezolat, nu știi de unde să începi și cum să termini.

R: Aceasta ambiguitate, de exemplu în cazul suprarealiștilor, pe alocuri a dat unele roade, prin aceea că au stârnit uimirea, nevoia de a cerceta, de a pătrunde, dar nu este chiar un sentiment esențial, un sentiment nobil, trebuie să transmiți și niște sensuri, nu numai aluzii, niște impresii vagi.

I: Dar și acolo, nu cred că s-a mers până la confuzie, ambiguitatea a fost dirijată într-un anumit sens pentru a da roade, deci s-a lucrat.

R: Și eu cred că actualele generații de profesori greșesc când stabilesc niște dogme, când dau decrete în ceea ce privește noua poezie, pretinzând că, renunțând la formă, ești liber să te exprimi mai ușor. Nu este adevărat, orice artă trebuie să aibă niște criterii. Noi o receptăm prin forța gustului nostru, prin capacitatea gustului, dar, în al doilea rând, există și un criteriu formal. Legea interioară a acelei lucrări trebuie să comunice un sens, măcar niște sentimente, adică trebuie să existe o complicitate între scriitor și cititor.

I: Am citit o dedicație pe care o scrieți domnului profesor Ion Floricică, în cartea „Sub aripa vântului de noapte”. Acolo spuneați următorul lucru: „(cartea) trebuie să fie deosebit de valoroasă din moment ce nici un critic, nici un ziar literar nu i-a consacrat vreun rând…” și s-a născut în mintea mea următoarea întrebare: pentru ca un scriitor să fie considerat bun, valoros, credeți că este nevoie să fie comentat, să fie tot timpul pe prima pagină sau măcar luat în seamă de către criticii contemporani? R: Nu. Ca un scriitor să fie valoros, trebuie ca opera lui să fie bună, aduceți-vă aminte că Van Gogh n-a vândut decât un singur tablou în timpul vieții sau atâtea alte exemple de scriitori care au fost descoperiți la câteva zeci sau sute de ani după moarte.

I: Era o scriitoare englezoaică, nu-i mai rețin numele, a cărei operă a fost ignorată în timpul vieții ei și apoi s-a descoperit că, de fapt, era o scriitoare destul de valoroasă. Am observat că ați scris acolo că „m-aș fi supărat foarte tare dacă mi-ar fi scris vreun rând despre carte” și de aici merg către o certitudine a mea: că, într-adevăr, nu este atât de important să fii comentat, cât este important, ca scriitor, să te identifici cu acest „dat” al tău.

R: Și aici este o cale de mijloc. Și Eminescu spune: „laudele voastre m-ar mâhni peste măsură”, dar ce se întâmplă, totuși? Noi scriem și pentru lume, nu scriem numai pentru noi, scriem și pentru lume și vrem să fim receptați ca atare, mesajul nostru trebuie să fie receptat, așa dorim noi și așa dorește orice om normal. Niciun tenor nu se închide în pivniță ca să cânte, iese la rampă și arată oamenilor ce poate și el. Dar și aici, dacă ești prea „doritor de aplauze”, atunci faci niște concesii mai mult decât ar trebui, față de valoarea ta personală…

I: …intri în literatura de consum sau…

R: …daca-ți disprețuiești publicul prea mult și te îndepărtezi de el, elimini din ce în ce mai multe straturi de cititori mai rafinați, până când rămâi numai dumneata singur, cel care îți iubești propria operă și deci nu ai valoare decât în raport cu dumneata, nu cu lumea.

I: Dincolo de bogata carieră de scriitor, am aflat ca ați fost și colaborator la realizarea filmelor cu haiduci. Ce ne puteți spune despre lucrul acesta, în câteva cuvinte?

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

revista „Epigrama”, nr. 19, rubrica „Radiografii literare”, pagina 19

Facem o mare greșeală dacă trecem în fugă prin paginile noului volum al consacratului epigramist ploieștean Nea Nelu Quintus, scriere intitulată REDIVIVUS, apărută în 2005, la editura Karta-Grafic, din capitala județului Prahova. E drept că nea Nelu a împlinit încă de anul trecut nouă decenii de-acasă, din care cel puțin șaptezeci de ani de bombă epigramatică, dar asta nu înseamnă că vârful floretei sale s-ar mai fi tocit, ci doar că temerarul combatant s-a mai putut trage puțin mai la o parte ca să se odihnească. Dar acum gata cu halta de ajustare: confratele nostru mai mare revine în arenă gata să execute încă o dată, ca pe vremuri, „un unsprezece metri / în minutul nouăzeci”, performanță care până acum i-a reușit de minune.

Nici nu-l plângem de multă vreme, întrucât ne-a plăcut afară sa eleganță și în același timp familiară, spiritul său direct, neșifonat, evident nu lipsit de malițe, atunci când a fost cazul, totdeauna uman și comprehensiv, niciodată vulnerar cu orice preț, niciodată căpsat să-și distrugă adversarul, cum se cam obișnuiește în zilele noastre. Epigramistul Nea Nelu Quintus preferă să meargă direct la esență, puțin dispus să umple văzduhul cu vorbe de prisos. Laconismul în exprimare îi vine probabil de la vocația sa de artist plastic, situație în care te poți exprima pe tăcute, folosind cu dibăcie numai linia și culoarea. Gândindu-ne că e considerat „mezinul” triadei Quintus, nu ne putem împiedica să zâmbim, având în vedere vârsta preopinentului. Nu suntem prea siguri dacă, la umbra marilor copaci, nu mai poate răsări și altă plantă, dar știm precis că, în condiții mult mai grele, albii ghiocei reușesc totuși să scoată capul de sub straturi mari de zăpadă.

Toate bune, dar să vedem ce scrie în volumașul său de culoare bleu ciel („ca cerul”). Avem 118 catrene vioaie, fluide, care ne demonstrează că autorul trăiește cu picioarele pe pământ și e interesat de toate aspectele vieții cotidiene. Nea Nelu nu ațipește în turnul de fildeș și nici nu se retrage în inima junglei ca un elefant rănit. Pe el îl interesează în continuare lumea, viața, femeile, un șpriț mic de grădină, fotbalul, televizorul. Le privește, surâzând și trece mai departe ca-n celebrul vers dantesc („guarda e passa”). Comentând în catren zicala „prost să fii, noroc să ai”, el cochetează cu autoironia spunând că el a avut noroc! Dar, în cazul lui, e evident că ambele premize ale proverbului sunt intacte, deci trebuie să citim silogismul exact pe dos. În concluzie, nea Nelu e „un hâtru bun de glume” că de-aia îl iubesc toți confrații.

Binicînțeles că nu totdeauna ironia sa este solară și plină de bonomie. Sunt și situații în care unele nuanțări fac ca mesajul să capete și unele cadențe mai amărui, cum e cazul cu catrenul intitulat „Prietenul la nevoie se cunoaște”: „Că proverbul e de soi / Toată lumea recunoaște / Întrucât doar la nevoi / Te cunoaște”.

Sunt confrați care consideră că transformarea proverbelor în epigrame este un procedeu sau o soluție de salvare și că dependența poantei de titlu nu e recomandabilă. Nu se poate spune însă că epigrama citată nu sună bine sau că stilul telegrafic al autorului nu e productiv sau că n-ar putea oferi efecte agreabile.

Stafidele din cozonacul albastru al lui Nea Nelu Quintus sunt numeroase și variate. Câteva capătă chiar valoare de aforism. Alteori efectul poantei se sprijină pe un calambur. Spre exemplu, referindu-se la obsedanta campanie de suspendări, menite să contracareze în mod adiabatic criza mondială, el propune ca pensia să rămână la înălțime, folosind formula: „sus – pensia”! Sferturile din salariu cu care au fost păgubiți salariații bugetari sunt comparate cu sferturile din finalele de la fotbal, unde echipa noastră a rămas de asemenea păgubașă.

Previzibilă, dar sprințară, este epigrama adresată distinsului nostru parlamentar european Gigi Becali, care nu se sfiește să recunoască faptul că, în adolescență, a muls oile, în paralel cu parcurgerea la seral a gimnaziului: „Deși e uneori hai-hui, / Și-n «panorame» ne-ntrecut / De dânsul n-ai să poți să spui / Că nici o brânză n-a făcut”. La care, cucerit de fervoarea adolescentină a personalului, ne-am permis să dialogăm și noi aici, cu umilință: „Când gaborii au dovedit / Că hoții au mâncat bătaie, / Pe păgubaș l-au priponit / Și au făcut-o iar de oaie,”

Într-un dialog amical cu fratele Mircea, care spunea că „Adevărul e minciuna nedescoperită încă”, Nelu preia din zbor și personalizează paradoxul, ca-n formula lui Gödel: „cu mint”, despre care nu poți afirma că e pozitivă sau negativă (adevărată sau falsă).

Într-adevăr, cu al său Redivivus, Nelu Quintus renvie în epigramă ca pasărea Foenix, fără să aibă nevoie de cenușa respectivă. Va mai scrie multe epigrame, fiindcă năravul din fire n-are lecuire. Dar avem impresia că, după lectura volumului, apar condițiile unei discuții teoretice, privitoare la raportul dintre epigramă și canoanele estetice ale poeziei; în ce măsură aburul metaforic este profitabil întru potențarea spiritului de frondă de la care poanta nu se poate sustrage.

E la mintea cocoșului că în creația artistică nu se pot da legi prevăzute cu amenzi înfricoșătoare, nici măcar ordonanțe de urgență, căci miniștrii s-ar face de râs, majoritatea dintre ei neavând ureche muzicală. Să lăsăm deci bunul simț să facă deosebirile necesare! În consecință, vom folosi o scală de valori care va merge de la epigrama denotativă, care ne va informa sec de fapte reale, la epigrama care scontează pe efectul artistic. Binicînțeles că cele două categorii nu se exclud, ci se întrepătrund în doze variabile. În epigrama românească actuală, balanța se înclină spre epigramele inteligente, în care autorul își poate valorifica întreaga lui vigilență, și epigramele frumoase în care se urmărește delectarea cititorului prin întorsături de frază metaforice. Nu ne grăbim să dăm aici exemple, întrucât tema e doar enunțată, fiind tangentă la creația unui autor talentat. Vom relua subiectul cu alt prilej. Dar, în concluzie, și aici ca și în multe alte părți, adevărul este undeva la mijloc: dacă e creație literară, adevărul nu poate să ignore exprimarea frumoasă, iar dacă e doar un produs polemic sau moralist, în acest caz se depărtează de zona artei. Ca simplu test de inteligență, epigrama părăsește sfera poeziei, dar nu e mai puțin adevărat că, fără paradox sau poantă, epigrama se convertește în madrigal, ceea ce e altă mâncare de pește.