Nicolae-Paul Mihail
Radiografii literare · revista „Epigrama”, pag. 28
Pornim de la ideea că epigrama română modernă nu se trage de la „strigăturile” țărănești, care sunt mai curând niște „luări în râs sau în tărbacă” făcute în buricul târgului ca să-l rușinezi pe adresant și nu vine nici din inscripțiile antice, latine sau grecești numite astfel, deoarece ele erau, în majoritatea cazurilor, doar niște anunțuri fără intenții artistice, ci din creația unei întregi pleiade de autori francezi, care a generat acea minunată floare a inteligenței mediteraniene numită „cuvânt de spirit”. O floare care răspândea cele mai nobile parfumuri: originalitate, liberare de prejudecăți și dogme, nonconformism, umor și ironie, spirit de observație, perspicacitate, îndemânare artistică, har poetic, și câte și mai câte…
În ceea ce privește spiritul satiric al poporului român, poate mai dezvoltat decât la alții, credem că modelul cultural cel mai reprezentativ îl avem în personajul simbolic numit Păcală, la care calitățile mai sus pomenite, uneori ascunse sub masca unei simulate naivități, sunt totuși potențate printr-un ingenios artificiu literar de prezentare: eroul se preface stupid (bătut în cap) pentru ca, până la urmă, să-i bage pe toți deștepții în cofă! Este o tactică venită probabil din „commedia dell’arte”, în care un personaj, numit August Prostul, iese totuși din cele mai mari încurcături, cauzate tot de aparenta lui neghiobie. La noi, în mitologia satirică românească, îl mai avem și pe Tândală (de la germ. tandeln = a migăli, a lucra încet, a se moșmoni, a se mitocosi), ca un fel de partener al lui Păcală, dar mai greoi la minte și mai nenorocos (în capul căruia se sparg toate oalele), folosit într-o oarecare măsură ca element de contrast.
Dar, cu toate că Păcală al nostru, cu aerul lui antonpannesc sau ispirescian, intră în scenă ceva mai târzior, ca un fel de replică inversată la tragica figură a ciobanului mioritic, rădăcinile etimologice ale eroului coboară adânc în subteranele timpului revolut. Mergând pe urmele personajului, i-am găsit un eventual corespondent în sanscrită, unde cuvântul „pagala” înseamnă: zmintit, zăpăcit, țăcnit, poate năstrușnic. Este clar că, pentru strămoșii noștri neolitici, suma acestor calificative îl definește perfect pe istețul obraznic ieșit din comun, arogant, făcând pe prostul, dar scoțând limba după ce ai trecut, paradoxal în adevăratul înțeles al cuvântului, epitete care convin cum nu se poate mai bine unui „păcală” rustic, pus pe șotii și pe caiaflâncuri.
Conspectându-l pe Vasile Bogrea, aflăm că, la grecii antici, termenul poikile stoa indică o colonadă sau un portal pictat, acoperit, pe sub care distinșii peripateticieni se puteau plimba în voie fără teamă că vor fi făcuți ciuciulete de vreo ploaie venită din senin. De la poikile la Păcală nu e decât un singur pas, și acela mic de tot! Și „satura” latină (sau satyra) are sens de „amestec” (de ghiveci, sau de musaca), dacă ne gândim la niscai aperitive trimalchionice: „satura lanx” fiind de fapt niște farfurii cu tot felul de antreuri. Tot la acest capitol putem capitaliza și informația oferită de Filotei al Râmnicului, care, vorbind despre Satira menipee (o creație literară în care texte de proză se combinau cu altele de poezie), o numește „istoria împopistrată” (poikile istoria, pe grecește). Fără-ndoială, există și alte puncte de vedere sau alte perspective. De exemplu Romulus Vulcănescu, în a sa Mitologie română, afirmă că numele de Păcală ar veni de la cuvântul slav vechi „piklu”, care înseamnă Infern! Deci eroul nostru ar fi un fel de personaj infernal, poate chiar malefic! Și alți comentatori îi atribuie un caracter răutăcios și perfid, sau de om care trece ușor de la sadism la un hedonism rafinat, dar sunt și din cei care îi atribuie un rol moral, de erou care asanează unele moravuri ale societății. Se poate considera că, date fiind consecințele benefice ale faptelor sale, uneori puse în operă cu o remarcabilă ingeniozitate, el poate fi și executorul unei soluții de echilibru a moralității divine. Nu rareori, alături de el, în afară de Tândală sau Pepelea, mai intră în scenă un cortegiu al „păcălicilor”, care, în zilele de păresimi, se zbenguie pe uliți, întocmai ca în celebra procesiune medievală franceză, „la fête des fous” („la prose de l’âne”), care avea drept rezultat să mai atenueze din dogmatismul și severitatea inchizitorială religioasă din acele vremuri întunecate.
Concluzionând, putem spune că Păcală e un spirit al negării, dar al unei negări constructive, unealta sa favorită fiind paradoxul, cu ajutorul căruia încearcă să spulbere anchiloza unei societăți încremenite în tabuuri și convenții. E poate un tip răutăcios și ironic, dar farsele sale nu sunt decât încercări de a ieși din impasul creat în mod ilicit de diverse personaje necinstite sau prost educate. Păcală nu face decât să acționeze pentru recuperarea echilibrului social, deseori pus în pericol de prejudecăți nefirești, sau de vicii și tentații de tot felul.
Este exact țelul pe care și-l propune și epigrama în general, epigrama românească modernă în orice caz.