Categorie: Uncategorized

Nicolae-Paul Mihail

Remember · revista „Epigrama”, pag. 34

Ne-a părăsit, la începutul acestei veri necruțătoare, confratele Geo Olteanu, epigramist din vechea gardă, care, o bună perioadă de timp, a fost chiar vicepreședinte al Uniunii Epigramiștilor Români, alături de prea înțeleptul Stelian Ionescu-Astralus, trecut și el în neființă acum câțiva ani.

Activitatea profesională a lui Geo Olteanu este mai puțin semnificativă pentru performanța sa de creator de literatură satirico-umoristică, în speță de epigramă, realizată după pensionare. Chiar dacă pentru unii epigrama pare un fel de fluture sau de efemeridă a artei poetice, suntem datori a aminti aici că nici atomul nu este mare lucru și cu toate astea el stă la temelia întregului edificiu cosmic.

Vocația de epigramist a lui Geo Olteanu nu poate fi pusă la îndoială nici măcar de cei care ar avea motive să-l conteste. Am fost, dintre ceilalți colegi, cel mai apropiat partener în multe din activitățile culturale pe care le-a inițiat sau la care a participat în calitate de ferment activ, exigent și neobosit. Ambiția sa, ieșită din comun și poate și formația sa profesională de inginer, îl făcuse să fie necruțător cu sine și cu ceilalți în a duce până la capăt proiectele asumate, iar nevoia de exactitate și perfecțiune, lăudabilă în sine, devenise, la un moment dat, chiar imperioasă.

Am fost împreună în mai multe activități notabile: în Turnirul Zeno Turdeanu, alături de Astralus, Le Blanc, Ioan Pop, nea Gică Ispășoiu și de Vulpea de la München. Un interesant curent în sânul mișcării epigramiste, pe nedrept minimalizat de colegii din Capitală. Apoi, la inițiativa lui, am pus în mișcare cenaclul de epigramă de pe Valea Prahovei, finalmente numit Intercity, cu sediul la Sinaia. Participau cu regularitate confrați din București, Brașov, Ploiești, Buzău, Câmpina, Sinaia; întâlnirile au durat vreo câțiva ani, în final Geo Olteanu abandonând partida. În acea perioadă, cu Geo Olteanu ca manager principal, am editat revista Cacealmaua (șase numere), o revistă mai bună ca altele de gen, dar care a sucombat și ea din lipsă de fonduri. Se simte totuși nevoia unui istonograf de meserie, dedicat epigramei, misiune care, în prezent, a fost parțial acoperită din strădania doamnei Silvia Popescu și a iscoditorului Nelu Vasile.

Ca epigramist, Geo Olteanu era aprig și necruțător în inevitabilele confruntări literare specifice geniului; poantele lui erau subtile, dar tăioase. A suportat cu cerbicie și unele atacuri jdanoviste frontale, cărora le-a răspuns fără menajamente „ab irato”.

În calitate de vice-președinte UER, a instrumentat alături, de Astralus, câteva jurizări cu o extremă minuțiozitate. Era obsedat de corectitudine, probabil dintr-o deformație profesională inginerească.

În ultima vreme se dezlipise într-o oarecare măsură de epigramă, îndreptându-se către poezia lirică propriu-zisă. A scos chiar câteva volume interesante, în care fiorul emoțional specific artei se conjuga în mod paradoxal cu mai vechea sa înclinație satirică de care, probabil nu se putea dispensa definitiv. La un moment dat s-a apropiat și de comentariul critic în materie de epigramă, domeniu în care, deocamdată ducem lipsă de un sistem aperceptiv consolidat. Observațiile teoretice ale lui Geo Olteanu nu sunt inutile, unele sunt chiar deosebit de percutante, de bun simț sau cu o evidentă tentă de aproximare.

Chiar retras în alte sfere de creație sau de existență, plecarea dintre noi a confratelui Geo Olteanu este resimțită mai ales de contingentul său ca pierdere de neînlocuit a omului de lângă tine și poate și ca preludiul unor alte absențe viitoare.

La o caracterizare finală epurată, care să vizeze fondul creației lui Geo Olteanu, vom spune că arta sa poetică constă dintr-un „Clavecin bine temperat”. De aici vine impresia de silogism a epigramelor sale, dar și escaladarea acelui dram „furror poeticus” cultivat de mulți poeți din diferite epoci.

În galeria constructorilor de epigramă, locul lui Geo Olteanu nu este, în niciun caz, în rândul al doilea.

La trecerea sa să ne scoatem pălăria, seniori!

Nicolae-Paul Mihail

revista „Tecuciul literar-artistic”, ianuarie–februarie 2011 (reluare a articolului „O societate fără prințipiuri”)

Dacă ai televizor, aproape că nu mai e nevoie să te duci la biserică, stai acasă și te crucești de ce auzi și ce vezi în gemulețul pătrat la care ne holbăm aproape tot timpul. Mai alaltăieri, o tânără copilă cu păr răvășit declara la unul din posturi că dumnealor, tinerii politicieni, abia așteaptă să-i dea jos pe „dinozauri” care, după ce că au făcut revoluția fără să-i întrebe și pe ei, au pus mâna și pe mărunțiș lăsând întreaga țară fără bani de parizer!…

Așa să facem dacă „Fombaterele” au „mâncat din sudoarea poporului”, ca-ntr-o „Noapte furtunoasă”! Și în plus, au și jucat la două capete! Să-i băgăm la bașcă, să le confiscați averile ilicite puse pe numele cumnaților sau, dacă au rude mai împărătești, măcar să-i trimitem la Muzeul Antippa (dacă nu l-au desființat și pe ăsta că e cam neproductiv și s-a și demodat!). Și în locul lor să punem niște „bluginșimeni” să ne conducă pe calea prosperității mondiale multilateral dezvoltate.

Admirăm ambiția, elanul și dorința de înnoire a ziaristei cu părul răvășit și a întregii sale generații de politicieni, dar în acest domeniu numai bunele intenții sau doar o facultate teoretică nu sunt de ajuns. Îți mai trebuie spirit de observație, experiență, simț de răspundere, talent chiar, calități care nu se moștenesc ci se câștigă cu timpul, cu sudoarea frunții după o mai lungă sau mai scurtă ucenicie pe lângă vreun maestru. Așa se învață toate artele.

Și înainte de toate, ca să fii om politic, tânăr sau bătrân, trebuie mai întâi să iubești tărișoara ta, România, astăzi atât de hărțuită, și neamul tău pe nedrept oropsit de diabolicele zeități ale mapamondului. Să nu mai torni și tu sare pe răni, cum fac adversarii noștri seculari, precum și „falșii – prieteni” veniți cu pluta, care azi ne jupoaie cu zâmbetul pe buze, prefăcându-se că ne fac izvoare. Oricât ne-ar defăima aceștia, fie fățiș pe la congrese, fie perfid prin coșurile lor de topor, să nu uităm că noi am avut întotdeauna oameni politici de valoare, inegalabili ca diplomați și ca administratori care, în pofida imperiilor hrăpărețe care ne-au asediat tot timpul, la 1 decembrie 1918, într-o singură țară a românilor.

Nici în zilele noastre nu putem spune că ducem lipsă de oameni tineri și talentați, capabili să conducă țara prin toate meandrele dorite și nedorite ale plutocrației europeiste sau ale mondializării transatlantice. Mai mult ca sigur că acești diplomați moderni nu vor face nimic care să primejduiască viitorul statului nostru, făcând din noi niște țapi ispășitori pentru vine imaginare sau niște beneficiari ai unor așa-zise erori post-trianoniene, numai așa, ca să-și umple și dumnealor buzunarele. Se pare că „dinozaurii” care ar trebui dați la reformă au cam exagerat cu „zula”! Să vină, deci, mai repede, la putere, oamenii noi, curați, inteligenți, instruiți, vigilenți, doldora de proiecte și de idealuri, convinși că „salus rei publicae suprema lex esto” (ca pe românește).

Dar dacă și voi, dragi nepoți, veniți cu tot felul de hărăieli partizanale, cu răzbunări ideologice postume, cu răfuieli intestine, înseamnă că ne-am pricopsit! Vorba ăluia: țara arde și baba se piaptănă! Și, zău, că tare ne-am săturat să tot cădem din lac în puț, numai buni de pagubă și de plătitul tuturor oalelor sparte ale Europei.

De aceea, ca să credem în voi ca viitori reprezentanți ai națiunii, vă rugăm să începeți prin a vă bărbieri, a vă îmbrăca la costum și a vă pune cravată. Bluginșii sunt și ei buni, dar la excursii, la fabrică sau când duceți gunoiul. În Parlament și pe la ambasade, nu te primește nimeni cu rapăn pe nădragi sau cu lațe slinoase peste urechi. Acolo e altă modă: costum, spreiuri, pantofi lustruiți. Sunt excluse drogurile, năravurile ienicerești, cercei în buric, limbaj suburban sau fandoselile semidocte!

Iar de la „dinozauri”, care n-or fi ei chiar atât de putrezi până-n măduva oaselor, putem lua numai ce e bun (dacă așa ceva există) excluzând restul.

Căci cine n-are cât de cât, un trecut, nu poate avea nici viitor. Iar în cazul nostru trebuie să ținem seama că nu vremurile au fost sub om, ci bietul român sub vremi!

Iar o soțietate fără prințipuri care vasăzică că nu le are!

dedicații de Eugen Deutsch, Mihai Batog-Bujeniță, Mircea Popovici, Vasile Larco

revista „Booklook”, nr. 17, pag. 15 ALLEGRETTO… MA NON TROPPO (ronsonet în maniera lui Nicomah)

Amicul meu, ce scrie allegretto, E, într-un fel subtil, un om orchestră, Căci poezia sa-i… extraterestră Și proza-i, niciodată în falsetto. Plasând mereu în câte-un ronsonet o Zglobie poantă, evident alpestră, Amicul meu, ce scrie allegretto, E, într-un fel subtil, un om orchestră. Pozând pentru statuia sa ecvestră Pe… șapte cai, șoptind suav: „Cocheto Când faci cafea ești sigur o maestră!”, El cucerește, fără drept de veto, Orice fetiță-n vila sa silvestră Spunându-i: „E ca un Olimp, poeto!”… Amicul meu, ce scrie allegretto…

Eugen Deutsch LUI NICOMAH PENTRU VOLUMUL: „CE MI-AI PUS FĂ NEBUNO ÎN

CAFEA!” Îngândurat ca un monah, Arar trăgând din narghilea, Îl roade-un gând pe NICOMAH: O fi cianură în cafea?…

Mihai Batog-Bujeniță

NOULUI NOSTRU COLEG O fi el caracalean Dar a porni cu teleguța Către Iași, făr’ de tam-tam, Căci și-aici s-a rupt căruța… Deci acum avem norocul Să ciocnim un păhărel: Nicomah și-a găsit locul Între noi și Păstorel!

Mircea Popovici

RONDELUL CĂRȚII „NICOMAH” Primit-am minunata carte De Nicolae – Paul Mihail, Numită Allegretto, după stil E-un op mult lăudat, aparte. De prin Sinaia, ca un proiectil, Ajunse iute, de departe, Această minunată carte De Nicolae-Paul Mihail. Citind-o, chiar avut-am parte De alegrețea celui mai viril, Spre soață m-am și furișat tiptil, Dar ea, ca bunele consoarte Pasaje mi-a citit din carte!

Vasile Larco

Nicomah, diacul

Versuri — foileton în „Timpul” (Gorj), 2010 · (câteva versuri dinaintea finalului lipsesc — tăiate la marginea foii DSC_0009; finalul apare pe DSC_0010)

Socrate mult s-a bucurat

Și cum problema-l preocupă,

Pe Nicomah l-a îmbiat:

Mai umple-amice încă-o cupă!

Umplură cupa cu temei

Și savurându-i conținutul

S-au îmbătat de-aroma ei

De s-a dus vestea-n tot ținutul.

Găsiră-apoi de interes

Să se afunde-n confruntare;

Umplură cupa cât mai des

Și-apoi porniră-n preumblare.

Prin Europa-au colindat,

De la Caracal la Bergamo

Și-apoi, întorși, ar fi aflat

Că le-a pierdut cupa… Dinamo!

NEVA

LETOPISEȚ GORJAN

La Bolta Verde pe-nserate,

Din Turburea, la șapte sate,

Tot călărind pe deșelate,

Veni în goană Vodă Nelu

Să guste-n pripă turburelu’.

Însă la masa cea bogată

Unde făceau pandurii roată

Ca o armată însetată

Nu era loc și de bucate

Ci doar de cupa lui Socrate.

Din ea, stând frate lângă frate,

Băură toți pe săturate,

Cu mânecile suflecate

Și-n frunte, cel mai lat în spate,

Ciocnea voinicul căpitan,

Chiar vel spătarul Marian,

Cu nelipsitu-i buzdugan:

Un toroipan cu colțiri boante

Și ghintuit numai în poante.

Pe laviță, pe un cojoc, Era și Florea lui Saioc, Nu tămâia, nu da în ghioc, Numai’ cu cana da noroc. Ce cană, ditamai găleată! Pe care-o da pe beregată Parcă-ar fi vrut să stingă-un foc Dar, iute, o umplea la loc! Hei! unde-s vremile acelea!? Când beam un zaibăr la nea Brelea, Golind, pe partea mea, trei kile, Cu Vodă Nelu ot Vasile Și legumind niscai catrene Din care câteva perene Având ceva umor în poante, Mai șugubețe, mai picante, Nu cum le ies la alții: boante! Și, ca să întregească poza, Se înființă și Vali Groza Să-și drămuiască-n cupă doza. (Să-i facă alții-apoteoza!) Și-o ține cheful acela-n toi Pân’ la Judeţul de Apoi, Umplând și sticle și pocale Numai cu poante colosale! Deci, Nelule, Măria Ta, Din mână cupa n-o lăsa Pân’-oi pleca la Turburea. Și, dacă vrei, pentru Dinamo, Să le surâdă Șansa – cheam-o! Dar ca să facă vreo scofală, Lor să le fie cupa goală, Că de-or lupta ca niște tauri Pe fruntea lor vom pune lauri, Plus niscai groși parai în pungă Până la moarte să le-ajungă. Iar damigeana și urciorul Și veselia și umorul Și poanta, pasăre măiastră, S-o lase doar în seama noastră, Fi’ndcă pandurii, toți, mereu, […] Plecă spre Turburea călare.

Nicomah, diacul

Prof. Florian Petrescu

Cronică despre „Târgul Rusaliilor” (Editura Pro Transilvania, București, 2009) · rubrica „Viața culturală”, pag. 12–13

Cartea domnului Nicolae-Paul Mihail, „Târgul Rusaliilor” (Editura Pro Transilvania, București, 2009), descrie fapte, întâmplări, peisaje, persoane pitorești și personalități caracalene care acum au devenit amintiri, dar și realități cotidiene actuale, oameni de azi cu ale căror gânduri și sentimente a interferat pe drumul vieții sale lungi și active.

Meritul incontestabil al autorului constă în capacitatea sa de a developa fizic, prin mijlocirea scrisului, un film mental pe care numai memoria fabuloasă a Maestrului putea să-l rețină.

În fond, cartea îndeamnă cititorul, îndeosebi pe cel avizat, cunoscător al orașului și al Romanațiului, dar și pe cel ignorant, să facă un exercițiu de memorie și să compare orașul de odinioară cu cel de azi. Pe mine cel puțin, ca un caracalean sadea ce am devenit, cartea m-a răvășit, inducându-mi un sentiment nostalgic, sugerat în mod adecvat de dictonul latin „tempus edax rerum” (timpul – devorator al lucrurilor).

Interesat fiind de istoria acestor locuri în care cu dragoste m-am stabilit, sunt curios să aflu cât mai multe din trecutul și evoluția Caracalului. Ei bine, acest volum de efemeride, conceptual inedit, îmi satisface pe deplin această curiozitate firească. Nu-mi permit să fac aprecieri asupra calităților scriitoricești, cu totul și cu totul deosebite, ale Maestrului, pe care critici de marcă le-au reiterat de-a lungul timpului. Ar fi o impietate din parte-mi și o neavenită eroare de tact intelectual. Am să vorbesc însă despre acest veritabil „theatrum mundi” (spectacolul lumii) pe care cartea ni-l aduce în fața ochilor.

Citind cuprinsul acesteia remarcăm că toate cele 28 de titluri, să le zicem capitole, au ca ținte oameni deveniți legende, fapte și întâmplări din varii perioade și „locații” (!), captivante prin ineditul și pitorescul lor dar și savuroase prin tonul original și firesc cu care sunt descrise de narator.

Aici avem de a face cu o carte de amintiri din copilărie, cu anecdotica aferentă („Eram copii și ne jucam”) ci cu o carte care ne aduce în memorie date și amănunte de factură documentară („Letopisețul lui Tudor Voinea”, sau „sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”), aci cu un îndreptar de lexic românesc grefat pe zona Romanațiului („înțelesuri și subînțelesuri”) etc.

Ca întotdeauna, relatările sunt focalizate pe oameni, oamenii de atunci și oamenii de azi, între care autorul, dintr-un exces de simpatie, are în vedere să includă și modesta mea persoană. Fapt pentru care îi mulțumesc „ab imo pectore”. Impresionant este bagajul lexical al cărții: cuvinte, metafore, expresii idiomatice din varii domenii, cu mare putere de plasticizare. Sunt convins că dacă volumul ar fi apărut mult mai devreme, simpozionul pe teme lingvistice organizat de asociația Fii și Prietenii Caracalului cu prilejul zilelor municipiului Caracal din 2009 ar fi avut o bază de dezbatere solidă și ar fi fost mult mai eficient. Cuvinte de circulație locală sunt abundent folosite de autor, unele din ele fiind explicate, ca un adevărat lingvist, cu precizări etimologice riguroase de maestrul Nicolae-Paul Mihail. Pot spune că, citind cartea, mi-am îmbogățit vocabularul. A exemplifica este o operație dificilă atât de densă este mulțimea cuvintelor, unele din ele fiind cu adevărat rare, teritoriale, regionale, ba mai mult, cu acribie scriitoricească, autorul punctează în paranteze elemente de scriere corectă dar și de pronunțare a unor cuvinte, străine, intrate firesc sau de nevoie în vocabularul nostru.

Remarcabile pentru istoriografia orașului Caracal, efemeridele lui Nicomah aduc elemente noi, surprinzătoare. Capitolul „Letopisețul lui Tudor Voinea” rememorează personalități de faimă ale învățământului romanațean, pentru ce care nu știu, Tudor Voinea – a se vedea volumul „Fiii Romanațiului” al prolificului istoriograf Dumitru Botar – a fost șef de promoție al Liceului Ionița Asan în 1923, apoi istoric specializat în istoria Evului Mediu, jurist, director general în Ministerul Învățământului. Iată că, deși credeam că despre acest liceu vestit, Ionița Asan, s-au spus destule, mai sunt „tainițe” la care trebuie să umblăm pentru a afla totul. Una dintre acestea ni se dezvăluie în persoana Maestrului Nikomah. S-o exploatăm! O adevărată lecție ne oferă Maestrul atunci când vine vorba despre numele Caracalului sau al județului Romanați.

Și mai e ceva. Ceva care m-a încântat: abundența de cognomene care de care mai ciudate și hilare, ceea ce m-a transpus în anii copilăriei mele, în satul meu Gârjiova – Dolj, unde dacă nu știai porecla unei familii, riscai s-o cauți mult și bine până a o găsi sau să n-o găsești.

Am citit cu pasiune juvenilă capitolul dedicat muzicii ușoare românești și străine din perioada interbelică, „Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”. Având ca suport o memorie prodigioasă, domnul Nicolae-Paul Mihail redă în română, italiană, engleză, germană, versuri și strofe de mare rafinament sentimental din textele pline de lirism ale melodiilor respective. Îmi pare rău că tineretul de azi n-a avut acces la asemenea melodii – capodopere ale genului și îmi pare și mai rău că nici nu vrea să se aplece măcar acum spre ele. Eu, în schimb, deopotrivă cu cei a căror viață s-a suprapus, parțial, cu acea perioadă, îi mulțumesc Marelui nostru Prieten pentru acest „remember”.

Înainte de a încheia, subliniez că în scrierea domnului Nicolae-Paul Mihail transpar, în spiritul pamfletar care îl caracterizează, și subtile și rafinate remarci critice la adresa unora („’i știm noi!”) care au făcut ca istoria acestui popor să fie scrisă un timp cu plaivas roșu și apoi, cu pana înmuiată în cerneală neagră de import…

În final, doresc să reiau frumoasa constatare făcută de bunul meu prieten Botar, cu alt prilej: „Târgul Rusaliilor” este „o carte de noptieră” a cărei repetată citire îți aduce o adevărată desfătare sufletească. Citirea ei mi-a creat o deosebită stare de confort spiritual.

Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul (Gorj), nr. 50, 25-31 decembrie 2009

Profund dezgustați de spectacolul de afară, mult agravat de cârcoteala alegerilor, să dăm o fugă până în afara prezentului ponosit și cu bube-n cap, și să încercăm să lipim câteva fotografii rupte de pe vremea când eram mai tineri și mai puțin neliniștiți.

Cândva, într-un „cândva” îndepărtat, eram copii și ne jucam de-a viața prin holde și câmpii. De gravele probleme ale zilei se ocupau sfinții noștri părinți, sclavi pe viață ai propriei lor familii. Noi, neștiutori și gureși ca niște vrăbii sub streașină, habar n-aveam că dincolo de povestea Crăciunului mai e și o altă realitate. Cum dădea zăpada, ieșeam în bătătură și pe ulițe, cu șoșoni uriași în picioare sau cu bocanci căptușiți, și înfofoliți de mamele grijulii cu șaluri bogate, ca să nu dea cumva băiatul în vreo amigdalită.

Aveam, desigur, sănii cu plasuri de teavă, sau măcar târlii de lemn pe care le „cârmeam” cu patine lustruite cu șmirghel, ori cu vreo bucată de ștachete tras la rindea. De la școala primară din deal ne întorceam la prânz pe patine de cocean ori cu fundul pe ghiozdane, atenți să nu ne prindă „al bătrân” și să ne dea vreo două după ceafă. De Moș Ajuns colindam pe la neamuri pentru mere, nuci, covrigi, dar hăpăiam cu recunoștință și câte o farfurioară cu baclavale sau eclerurile făcute de mamele noastre. Și nu refuzam nici cei câțiva gologani care ni se dădeau, căci cu ei puteam cumpăra în recreații, mere-n băț, guguloaie, alviță și acadele. (Mai sunt oare astăzi, prin prăvălii, astfel de bunătățuri? Negativ.)

Era o vreme de bunăvoință și de împăcăciune. Pe străzi, pe la colțuri, crâșmarii instalau oale cu țuică fiartă din care dădeau la lume pe gratis. Peste drum apărea un grup cu steaua sau o echipă de Irozi, ori un Plugușor, cu simboluri din foiță și stinghii luminate pe dinăuntru cu baterii de lanternă. Pe lângă noi treceau sănii cu tălpoaia lată, pline de copii băgați în paie până la gât. (O puștime care se ștergea la nas cu mâneca de la surtucuri!) Chiuiau ca toți dracii, priviți cu indulgența de consătenii maturi care dădeau zăpada din fața caselor și de pe trotuar. Ceva minunat se înfiripa în atmosferă, în aerul mahalalei noastre, care ne înfășura blând ca-ntr-o draperie catifelată.

Întorși acasă, (că dacă întârziam o luam pe coajă) în curte ne aștepta o mare tragedie: bunul nostru prieten Ghiță fusese asasinat de niște vecini cu cuțitoaie lungi, și acum un nea cutare, îl perpelea cu foc de paie, ca să iasă șoricul mai galben și mai fraged. Ne năpusteam în odăile noastre și smiorcăiam minute întregi cu nasul în perne, fiindcă ne părea rău după prietenul dispărut în floarea vieții. Asta până când mamele noastre (cu diplomație și cu „lugu-lugu” ne ademeneau în bucătărie unde sfârâiau tigăile și o grămadă întreagă din sticle pufăiau ca niște gânsaci din dopurile lor de cocean. Acolo eram momiți cu bucățoaie mari de friptană, încă fierbinți, și cu linguroaie întregi de jumări, toate proptite în câte o murătoare!

Nimeni nu auzise de gripa porcină, aviară (în viitor și de cabalină sau oierească). Nici de „E”-uri, de diabet, colesterol sau de febra patapievici. Eram fericiți în ignoranța noastră paradisiacă. Pe gheridonul (măsuța) unde acum e televizorul se lăfăia un vas mare, cică de alabastru, (era într-adevăr cam albastru), pe care se zbenguiau siluete de delfini jucăuși sau cupidoni înarmați cu tridente, mari dansatori pe valurile de piatră. Sau de alabastru. Din aparatul de radio Philips, cu priză la pământ și cu antena pe cucumea, răsunau ditirambii unor ode religioase: „o, ce veste minunată!”… cântate de seminariștii cu ochii-n tavan…

Da! Existau pe atunci și vești minunate!…

Revista „ACUS”, nr. 3 (23) / 2010, Sibiu

Festivalul Național de Epigramă „Nicolaus Olahus”, ediția a X-a, Sibiu, 5 iunie 2010 (poză de grup). [notă de mână pe fotografie: „…prof. univ. dr. col. Mircea Vlada”]

Revista „ACUS” — ISSN 1843-1712 — se distribuie gratuit. Director: Nicolae Mihu.

Colectiv de redacție: Redactor șef — Ștefan-Cornel Rodean; Redactori: Nicolae Muntean, Sever Purcia. Adresa redacției: Sibiu, Calea Cisnădiei, nr. 86, ap. 24; tel.: 0269442597, 0369424883, 0740052911; e-mail: cornel_rodean@yahoo.com. Culegere text și tehnoredactare: Ștefan-Cornel Rodean.

Mulțumim pentru apariția acestei reviste doamnei Silvia Macrea, director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Cindrelul-Junii” Sibiu, și domnului Marcel Japie, directorul Cercului Militar din Sibiu. (Redacția)

Nicolae-Paul Mihail

publicație romanațeană, An III, nr. 1–2, 2010 · rubrica „Divertisment”, pag. 49 · (textul continuă pe pag. 50, care nu apare în acest set)

Tragere demonstrativă. Regimentul e „în păr” și colonelul vorbește:

„…Fii patriei… drapelul țării… tinere vlăstare… mormintele străbunilor… Ura!!!”

Când vorbește de „mormintele străbunilor” toată lumea știe că „dom’ colonel” este supărat, și așa și este și de data aceasta: cismele noi îl strâng! Și dacă n-ar fi atras în mod special atenția cismarului asupra acestui lucru… În fine! Apoi, parcă nici tragerea nu este organizată ca lumea…

– Să-i spui maiorului Protopopescu, se adresează el aghiotantului, să vină la raportul meu după ce se termină toată comedia de aici. Asta nu e treabă organizată!

În sfârșit, tragerea începe…

Întâi spune și Protopopescu ceva:

– Ostași… bă, fii atent acolo…, veți vedea astăzi o tragere demonstrativă. Așa! Dar ca să pricepeți mai bine, am să vă explic mai întâi despre ce este vorba, în limbajul nostru de la țară, că și eu sunt fiu de țăran. Astăzi veți viziona o tragere demonstrativă, la care vă veți convinge personal de eficacitatea sau, ca să zic așa, de randamentul armamentului nostru și de faptul că forța de pătrundere este în raport direct proporțional cu viteza inițială și invers, cu coeficientul de rezistibilitate al materialului. Atât deocamdată. Acum, care n-ai înțeles ceva, poți să mă întrebi.

Toate caschetele din front făcură o întoarcere la 180 de grade: subofițerii se uitau la plutoane: „N-oi fi tomna de la mine ăla”.

Așa că șirurile de răcani, intimidate, rămăseseră aliniate la dreapta și în adâncime, și atâta tot.

– Ei, atunci să-i dăm drumul, și bătând din pinteni către colonel: Permiteți?

Întâi începu să tragă cu pușca: pac-pac, ca miercurea la programul administrativ, când batem saltelele. Apoi pușca mitralieră cu gloanțe repezite ca o gamelă când cade pe niște scări.

Recruții chicoteau ca fetele mari când le gâdili la subțioară, iar sergenții majori, nu-și mai încăpeau în piele de mândrie: „Ați văzut, bă, păi ce, ca la voi la târlă?”

În fața biutei, erau fel de fel de moviliţe, paie, nisip, pe o spânzurătoare se bălăbăneau o mulțime de fiare, oase, o bășică de porc plină cu apă, o cască și multe altele.

– O trage și-n bășică?

– Gura leat și privește!

Împușcăturile se îndesiseră. În poligon, oasele săreau țăndări iar, moviliţele de pământ fură împrăștiate cât ai clipi din ochi! Cea mai mare forță tot tunul o avea. Din când în când, câte un ricoșat sbârnâia anapoda prin aer. Din tot poligonul pe care îl tot amenaja de vreo trei zile nu rămăsese mare lucru: oasele fuseseră sparte, sdrobite, fierul străbătut, țintele lovite, casca găurită…

Bășica singură, rămăsese neatinsă!

În splendida ei izolare se legăna peste poligonul devastat, ca Ludovic al XIV-lea în ghilotină.

Se înverșunară toți împotriva ei.

Între timp, celelalte trageri se terminară. Ultima probă, aruncarea grenadei, produse o mică învălmășeală: un fruntaș oarecare, cu inima în pantaloni, scăpă o grenadă aiurea, îi tremurase mâna și aceasta căzu la doi metri de rândurile ostașilor.

În primele secunde, sergentul major Popișțenu, crezuse că se va rupe ceva în el, („îmi înghețaseră ciorapii”), apoi izbucnise într-o fugă disperată, reușind să sperie o căruță cu panouri și mese IOV, trasă de niște cai slăbănogi, care o luaseră la goană pe câmp, și când socoti el, se aruncă pe burtă, după o grămadă de pietriș și rămase așa, cu inima ticăind mărunt, ca un șoarece.

Grenada nu explodă!

Un singur ostaș fu rănit!

Era trupetele care vorbise neîntrebat.

Din căruța care fugise pe câmp, căzuse un căluș și-l pocnise în cap, umplându-l de sânge, iar […]

de Nicolae-Paul Mihail

mini serial satirico-umoristic · Ziarul „Timpul”, Gorj, 2 iulie 2010

Așadar, niciunul din marii analiști politici antipodieni nu se înghesuie să dea explicații logice referitoare la posibilele mișculații secrete prin care diverși lideri politici din orice țară, deci și din Antipodia, ajung la putere în pofida faptului că și contracandidații lor sunt la fel de cinstiți, de deștepți și mai ales de cooperanți cu baronii din culise care ung osia alegerilor. Nici chiar clarvăzătorul Neluțu Râmboiu, a cărui agilitate intelectuală îi permisese să sară la timp dintr-un barcaz în altul, în prezent tot dumnealui ne da sfatul la ziar și la televizor despre cum să facem și să dregem ca să-o apucăm cu hotărâre pe calea fericirii. Se iveau totuși niște paradoxuri (sau „paradoxe” cum le-ar fi zis Evanghelistul) paradoxuri socio-filosofice care nu puteau fi soluționate nici cu trei laptopuri în față, cum încerca la T.V. un inspirat comentator caracterizat prin mustață neagră și vehemență de aceeași culoare.

– Există însă și unele premise, ținuse să precizeze marele ziarist Râmboiu, care ne permit să extrapolăm conjecturările noastre și, chiar dacă până la urmă nu vom putea pune punctul pe „i”, ne vom putea învârti pe-aproape, prin zonă.

Îl făcui atent că dacă vrea ca marele public să înțeleagă cugetările sale filosofice (sau de orice altă natură), să folosească un limbaj mai popular (fără extrapolări și conjecturări), deoarece nici eu-însumi, ca nou venit în Antipodia, nu înțelegeam încă toate subtilitățile limbii băștinașilor… Bine, domne! Neluțu era de acord să renunțe la jargonul folosit pe marile spirite ale Antipodiei și să o dea pe limba poporului, cu atât mai mult cu cât el-însuși fusese cândva băiat de la țară în picioarele goale și păscuse vitele colectivei pe marginea căii ferate. Dar o parte din vină o aveai și mata, coane Bulliver: văzând că porți ochelari și la micul dejun am dedus în mod greșit că ești un intelectual!… Nicio problemă, chiar asta și eram! Numai că pe la noi ochelarii se poartă că nu vezi bine, nu că ești mai deștept decât alții. Bravo, domne! Mă felicita pentru acest mod înțelept de a vedea lucrurile și, în continuare, încercă să formuleze inferențele ce vor apărea într-un algoritm adiacent.

În Antipodia, ca și în multe alte țări de pe glob, alegerile liderilor mai importanți se coordonează cu ajutorul unor computere judicios programate, în perfectă concordanță cu numărul voturilor pe care persoana numită trebuie să le obțină de la alegătorii săi imaginari, dar plauzibili din puncte de vedere teoretic, precum și cu sugestiile utile venite din partea comanditarilor noștri internaționali. Că doar nu voiam ca soarta țării și interesele partenerilor fără frontiere să fie lăsate la voia—ntâmplării, la cheremul aldor nea Mărin sau țața Floarea, niște ignari în fond, care probabil că nici n-au auzit de regele Norvegiei, de exemplu, ca să nu mai vorbim de cuadratura cercului. Nu, domne, democrația de la urne e doar un fel de „giocco din mano, giocco di vilană” (în italienește, în textul original), ceva cam ca la bâlci, când nu ghicești niciodată paharul sub care se ascunde zarul câștigător. (Ce plastic se exprima Neluțu!) Toată vânzoleala aia de la urne (cu dâns-antrânsa) e un joc menit să-i dea lui nea Cutare impresia că participă, și el, la conducere. Cică, în cazul că se vor mai găsi câteva milioane care să voteze ca el, tipii aleși de computer vor vedea ei ce au de făcut, ca să nu contravenim instrucțiunilor europene. – Așa o fi aici, zisesem eu, dar la noi, în România, operațiunea se desfășoară corect și cinstit. Cine merită – merită, cine nu – adio!

Să nu-l întrerup cu tâmpenii! Totul era, apud Râmboiu, organizat în cele mai mici detalii, după o strategie minuțioasă și inebranabilă (adică de nezdruncinat). Păi ce, n-am văzut că ultimele revoluții erau programate pe plan internațional? Totdeauna câștigătorii și învinșii se știu dinainte, primesc niște consilieri străini care, în realitate, sunt cei care iau hotărârile importante. Ceilalți șefi și subșefi sunt și ei tot numiți dacă dau angajamentele cuvenite, semnate cu sânge la miezul nopții, cum se vede și în unele filme „horror” sau în cărțile cu vampiri fără frontiere. Plus că au și dosărașe cu care pot fi dați în gât dacă mișcă în front (ca Teo Trandafir).

– Interesant, mai zisei eu, dar aveam impresia că Dom Petone, cneazul Antipodiei, și chiar acolitul său, Dom Bijboc, sunt oameni dintr-o bucată, în stare să se sacrifice pentru binele populației, chiar luând măsuri antipopulare.

– S-o crezi mata! Chiar dacă ar avea vreun sentiment patriotic, sunt nevoiți să scoată țara la mezat, că așa cere strategia universală. Nu pot să se opună când „ăia” țin morțiș să ne civilizeze cu orice preț, chiar împotriva voinței nefericiților noștri iobagi!

– Hai, domne, că n-o fi viitorul chiar așa de sumbru cum mă lași dumneata să cred. Ai fi fost bun să scrii tragedii antice, nu să tai firul de păr în patru pe micile ecrane. Maestre, nu exagera! Dă-te jos din corcoduș!

Marele om îmi aruncă o privire „în bié”, și un surâs asiatic (indonezian sau chmer), adică știe el ce știe, nu-și mai bate capul cu mine. Plecă după ce adunase de pe masă gustările care nu fuseseră consumate, ca să le ducă chipurile, unui câine real pe care cică, îl avea la dumnealui acasă. Nu însă înainte de a ne cânta în surdină prima strofă dintr-un cântec de pe vremea naufragiului marelui transatlantic Titanic: „Căpitanul Robertă (târ-târ) sta pe catarg în picere/ Și striga cu putere/Ete-te, bă, vaporul cum piere…”

Da să mai fie și la alții, nu numai la noi!

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

Radiografii literare · revista „Epigrama”, nr. 54 / decembrie 2010, pag. 20

Există multe butade, sau poate chiar simple banalități, care, rostite în anumite situații de personaje mai mult sau mai puțin ilustre, fac înconjurul pământului și devin literă de evanghelie pentru cei mai mulți dintre contemporanii noștri… în general preocupați de multe alte dificultăți ale vieții cotidiene… pământul se-nvârtește… mens sana in corpore sano… ziua bună de dimineață se cunoaște… unde nu e morală e corupție… epigrama e un strănut… sau dragostea e un lucru foarte mare (și iscălește Guță Popândău!).

Evident, pe noi, aici, ne interesează în primul rând epigrama. Avem analiști care pornesc cu analizele lor de la potopul lui Ghilgameș sau de la primele tresăriri ludice ale omului de la Hamangia, sau ale distinsei doamne obeze Venus din Willendorf. E totuși cam greu de crezut că omul cavernelor, în permanentă luptă cu brontozaurii, mai avea timp și de bancuri. Triburile antice nici atât, fiind ocupate până peste cap cu formarea de imperii, hoarde, etnii și așa mai departe. În cel mai bun caz, prin tabere și prin iarmaroace începea să apară umorul de cazarmă sau caiafleala dintre găști concurente. Mai încoace, saturnaliile, cam nebunești în fond și oricum nonconformiste, aveau în plus și un mare grad de periculozitate, fiind pândite de spectrul irațional și ucigător al Sfintei Inchiziții și mai aproape de zilele noastre au apărut și normatori literari amatori, care au presupus că arta caiaflelii s-ar trage din hârjonelile de la clacă ale „peizanilor”, supranumite „folklor”!, gen: „Hai, lelițo-n deal la vie” sau „Nu te uita la opinci” și așa mai departe! Hai să nu exagerăm!…

În fond, epigrama este echivalentă, și azi și în toate timpurile, cu un cuvânt de spirit. A spus-o Boileau cu mult înaintea noastră și după el mulți alți oameni, înțelepți de înaltă calificare. Ea se poate trage de oriunde: din Biblie, din Istorie, din snoavele populare sau din faptul diurn, cu condiția să vină cu acea scăpărare de brichetă care să aprindă șervețelul de hârtie al unor mese de cantină! Din acest motiv ne propunem să depășim modelele antice inactive sau chiar pe cele încă exemplare, cum ar fi creațiile lui Martial sau ale epigonilor săi, și să ne apropiem, cât de cât, de epigrama mușchetărească franceză din secolele luminate. Pe vremea lui Molière, Boileau, Voltaire, ironiștii de elită au strănutat cu frenezie în dantelele lor de borangic. Și au făcut-o cu grație și cu destulă eficacitate. De la ei, nu din altă parte, ne-am molipsit și noi, românii, de această subtilă „gripă aviară” pe care nici spectrul crizei mondiale nu a putut-o eradica.

La ora prezentă, oră în aparență fatală, epigramiștii români strănută în continuare după diapazonul satirico-umoristic francez, întrucât experimentele post-moderniste s-au dovedit minore și neconvingătoare, nici cât negru sub unghie, iar etichetele fanteziste lansate de unii corifei sunt simple petarde ale unor superficialități prezumțioase.

În replică, ne vom opri totuși la o contestație interesantă, dar plină de ambiguitate, formulată de Verlaine în a sa L’Art Poetique. Ea se referă în general și în principal la Poezie, dar un cititor neavizat ar putea crede că însăși arta satirico-umoristică e pusă la stâlpul infamiei: „Fuis le plus loin la Pointe assassine / L’Esprit cruel et le Rire impur / Qui fait pleurer les yeux de l’Azur / Et tout cet ail de basse cuisine.” (Departe fugi de Poanta asasină / De Spiritul și Râsul necurat / Ce fac să plângă Azuru imaculat / De-un iz ca usturoiul de cantină. – trad. ns.).

Incriminările lui Verlaine ar putea părea demolatoare, dacă s-ar referi la arta epigramei în sine. Din fericire înțelesul e în altă parte. Dacă citim cum trebuie, vom observa că marele poet francez se referă doar la un transfer ilicit de caracterizări, de calități sau defecte care, scoase din context, devin paradoxale și chiar absurde. Argumentând tot în registrul satiric al reducerii la absurd, vom spune și noi că Poanta nu are ce căuta într-o declarație de dragoste, de exemplu, nu faci spirite („de glumă!”) când te duci la spovedanie, și nu izbucnești în râs când îți duci la groapă pe cel mai bun prieten. De asemenea nu cauți la circ adevăruri filosofice și nu te duci la morgă ca să te relaxezi. Preeminența și noblețea tragicului în artă este doar o prejudecată: nu există cuvinte josnice și cuvinte elegante decât în contextul în care sunt folosite. Murdăria nu este altceva decât materie aflată la un loc necuvenit. Dacă-ți torni mujdei în șampanie, lumea o să râdă de tine, dar dacă nu-l pui pe acest mujdei în ciorba de burtă, prietenii or să creadă că te-ai scrântit la cap, iar chelnerii își vor da coate.

Folosite cu artă, Poanta, Cuvântul de Spirit și Râsul sunt dovezi peremptorii de inteligență, perspicacitate și civilizație. Se pare că Omul din Neanderthal nu avea mușchii faciali care să-i permită râsul. Și uite unde a ajuns! Așa stând lucrurile, probabil că nici cu strănutul nu era prea competitiv. Până s-a găsit unul, mai nonconformist, care să spargă gheața!

Cam așa s-a născut epigrama!… Sau altfel!