Nicolae-Paul Mihail
Pretexte — Timpul (Gorj), nr. 50, 25-31 decembrie 2009
Profund dezgustați de spectacolul de afară, mult agravat de cârcoteala alegerilor, să dăm o fugă până în afara prezentului ponosit și cu bube-n cap, și să încercăm să lipim câteva fotografii rupte de pe vremea când eram mai tineri și mai puțin neliniștiți.
Cândva, într-un „cândva” îndepărtat, eram copii și ne jucam de-a viața prin holde și câmpii. De gravele probleme ale zilei se ocupau sfinții noștri părinți, sclavi pe viață ai propriei lor familii. Noi, neștiutori și gureși ca niște vrăbii sub streașină, habar n-aveam că dincolo de povestea Crăciunului mai e și o altă realitate. Cum dădea zăpada, ieșeam în bătătură și pe ulițe, cu șoșoni uriași în picioare sau cu bocanci căptușiți, și înfofoliți de mamele grijulii cu șaluri bogate, ca să nu dea cumva băiatul în vreo amigdalită.
Aveam, desigur, sănii cu plasuri de teavă, sau măcar târlii de lemn pe care le „cârmeam” cu patine lustruite cu șmirghel, ori cu vreo bucată de ștachete tras la rindea. De la școala primară din deal ne întorceam la prânz pe patine de cocean ori cu fundul pe ghiozdane, atenți să nu ne prindă „al bătrân” și să ne dea vreo două după ceafă. De Moș Ajuns colindam pe la neamuri pentru mere, nuci, covrigi, dar hăpăiam cu recunoștință și câte o farfurioară cu baclavale sau eclerurile făcute de mamele noastre. Și nu refuzam nici cei câțiva gologani care ni se dădeau, căci cu ei puteam cumpăra în recreații, mere-n băț, guguloaie, alviță și acadele. (Mai sunt oare astăzi, prin prăvălii, astfel de bunătățuri? Negativ.)
Era o vreme de bunăvoință și de împăcăciune. Pe străzi, pe la colțuri, crâșmarii instalau oale cu țuică fiartă din care dădeau la lume pe gratis. Peste drum apărea un grup cu steaua sau o echipă de Irozi, ori un Plugușor, cu simboluri din foiță și stinghii luminate pe dinăuntru cu baterii de lanternă. Pe lângă noi treceau sănii cu tălpoaia lată, pline de copii băgați în paie până la gât. (O puștime care se ștergea la nas cu mâneca de la surtucuri!) Chiuiau ca toți dracii, priviți cu indulgența de consătenii maturi care dădeau zăpada din fața caselor și de pe trotuar. Ceva minunat se înfiripa în atmosferă, în aerul mahalalei noastre, care ne înfășura blând ca-ntr-o draperie catifelată.
Întorși acasă, (că dacă întârziam o luam pe coajă) în curte ne aștepta o mare tragedie: bunul nostru prieten Ghiță fusese asasinat de niște vecini cu cuțitoaie lungi, și acum un nea cutare, îl perpelea cu foc de paie, ca să iasă șoricul mai galben și mai fraged. Ne năpusteam în odăile noastre și smiorcăiam minute întregi cu nasul în perne, fiindcă ne părea rău după prietenul dispărut în floarea vieții. Asta până când mamele noastre (cu diplomație și cu „lugu-lugu” ne ademeneau în bucătărie unde sfârâiau tigăile și o grămadă întreagă din sticle pufăiau ca niște gânsaci din dopurile lor de cocean. Acolo eram momiți cu bucățoaie mari de friptană, încă fierbinți, și cu linguroaie întregi de jumări, toate proptite în câte o murătoare!
Nimeni nu auzise de gripa porcină, aviară (în viitor și de cabalină sau oierească). Nici de „E”-uri, de diabet, colesterol sau de febra patapievici. Eram fericiți în ignoranța noastră paradisiacă. Pe gheridonul (măsuța) unde acum e televizorul se lăfăia un vas mare, cică de alabastru, (era într-adevăr cam albastru), pe care se zbenguiau siluete de delfini jucăuși sau cupidoni înarmați cu tridente, mari dansatori pe valurile de piatră. Sau de alabastru. Din aparatul de radio Philips, cu priză la pământ și cu antena pe cucumea, răsunau ditirambii unor ode religioase: „o, ce veste minunată!”… cântate de seminariștii cu ochii-n tavan…
Da! Existau pe atunci și vești minunate!…