Nicolae-Paul Mihail
publicație romanațeană, An III, nr. 1–2, 2010 · rubrica „Divertisment”, pag. 49 · (textul continuă pe pag. 50, care nu apare în acest set)
Tragere demonstrativă. Regimentul e „în păr” și colonelul vorbește:
„…Fii patriei… drapelul țării… tinere vlăstare… mormintele străbunilor… Ura!!!”
Când vorbește de „mormintele străbunilor” toată lumea știe că „dom’ colonel” este supărat, și așa și este și de data aceasta: cismele noi îl strâng! Și dacă n-ar fi atras în mod special atenția cismarului asupra acestui lucru… În fine! Apoi, parcă nici tragerea nu este organizată ca lumea…
– Să-i spui maiorului Protopopescu, se adresează el aghiotantului, să vină la raportul meu după ce se termină toată comedia de aici. Asta nu e treabă organizată!
În sfârșit, tragerea începe…
Întâi spune și Protopopescu ceva:
– Ostași… bă, fii atent acolo…, veți vedea astăzi o tragere demonstrativă. Așa! Dar ca să pricepeți mai bine, am să vă explic mai întâi despre ce este vorba, în limbajul nostru de la țară, că și eu sunt fiu de țăran. Astăzi veți viziona o tragere demonstrativă, la care vă veți convinge personal de eficacitatea sau, ca să zic așa, de randamentul armamentului nostru și de faptul că forța de pătrundere este în raport direct proporțional cu viteza inițială și invers, cu coeficientul de rezistibilitate al materialului. Atât deocamdată. Acum, care n-ai înțeles ceva, poți să mă întrebi.
Toate caschetele din front făcură o întoarcere la 180 de grade: subofițerii se uitau la plutoane: „N-oi fi tomna de la mine ăla”.
Așa că șirurile de răcani, intimidate, rămăseseră aliniate la dreapta și în adâncime, și atâta tot.
– Ei, atunci să-i dăm drumul, și bătând din pinteni către colonel: Permiteți?
Întâi începu să tragă cu pușca: pac-pac, ca miercurea la programul administrativ, când batem saltelele. Apoi pușca mitralieră cu gloanțe repezite ca o gamelă când cade pe niște scări.
Recruții chicoteau ca fetele mari când le gâdili la subțioară, iar sergenții majori, nu-și mai încăpeau în piele de mândrie: „Ați văzut, bă, păi ce, ca la voi la târlă?”
În fața biutei, erau fel de fel de moviliţe, paie, nisip, pe o spânzurătoare se bălăbăneau o mulțime de fiare, oase, o bășică de porc plină cu apă, o cască și multe altele.
– O trage și-n bășică?
– Gura leat și privește!
Împușcăturile se îndesiseră. În poligon, oasele săreau țăndări iar, moviliţele de pământ fură împrăștiate cât ai clipi din ochi! Cea mai mare forță tot tunul o avea. Din când în când, câte un ricoșat sbârnâia anapoda prin aer. Din tot poligonul pe care îl tot amenaja de vreo trei zile nu rămăsese mare lucru: oasele fuseseră sparte, sdrobite, fierul străbătut, țintele lovite, casca găurită…
Bășica singură, rămăsese neatinsă!
În splendida ei izolare se legăna peste poligonul devastat, ca Ludovic al XIV-lea în ghilotină.
Se înverșunară toți împotriva ei.
Între timp, celelalte trageri se terminară. Ultima probă, aruncarea grenadei, produse o mică învălmășeală: un fruntaș oarecare, cu inima în pantaloni, scăpă o grenadă aiurea, îi tremurase mâna și aceasta căzu la doi metri de rândurile ostașilor.
În primele secunde, sergentul major Popișțenu, crezuse că se va rupe ceva în el, („îmi înghețaseră ciorapii”), apoi izbucnise într-o fugă disperată, reușind să sperie o căruță cu panouri și mese IOV, trasă de niște cai slăbănogi, care o luaseră la goană pe câmp, și când socoti el, se aruncă pe burtă, după o grămadă de pietriș și rămase așa, cu inima ticăind mărunt, ca un șoarece.
Grenada nu explodă!
Un singur ostaș fu rănit!
Era trupetele care vorbise neîntrebat.
Din căruța care fugise pe câmp, căzuse un căluș și-l pocnise în cap, umplându-l de sânge, iar […]