de Nicolae-Paul Mihail
mini serial satirico-umoristic · Ziarul „Timpul”, Gorj, 2 iulie 2010
Așadar, niciunul din marii analiști politici antipodieni nu se înghesuie să dea explicații logice referitoare la posibilele mișculații secrete prin care diverși lideri politici din orice țară, deci și din Antipodia, ajung la putere în pofida faptului că și contracandidații lor sunt la fel de cinstiți, de deștepți și mai ales de cooperanți cu baronii din culise care ung osia alegerilor. Nici chiar clarvăzătorul Neluțu Râmboiu, a cărui agilitate intelectuală îi permisese să sară la timp dintr-un barcaz în altul, în prezent tot dumnealui ne da sfatul la ziar și la televizor despre cum să facem și să dregem ca să-o apucăm cu hotărâre pe calea fericirii. Se iveau totuși niște paradoxuri (sau „paradoxe” cum le-ar fi zis Evanghelistul) paradoxuri socio-filosofice care nu puteau fi soluționate nici cu trei laptopuri în față, cum încerca la T.V. un inspirat comentator caracterizat prin mustață neagră și vehemență de aceeași culoare.
– Există însă și unele premise, ținuse să precizeze marele ziarist Râmboiu, care ne permit să extrapolăm conjecturările noastre și, chiar dacă până la urmă nu vom putea pune punctul pe „i”, ne vom putea învârti pe-aproape, prin zonă.
Îl făcui atent că dacă vrea ca marele public să înțeleagă cugetările sale filosofice (sau de orice altă natură), să folosească un limbaj mai popular (fără extrapolări și conjecturări), deoarece nici eu-însumi, ca nou venit în Antipodia, nu înțelegeam încă toate subtilitățile limbii băștinașilor… Bine, domne! Neluțu era de acord să renunțe la jargonul folosit pe marile spirite ale Antipodiei și să o dea pe limba poporului, cu atât mai mult cu cât el-însuși fusese cândva băiat de la țară în picioarele goale și păscuse vitele colectivei pe marginea căii ferate. Dar o parte din vină o aveai și mata, coane Bulliver: văzând că porți ochelari și la micul dejun am dedus în mod greșit că ești un intelectual!… Nicio problemă, chiar asta și eram! Numai că pe la noi ochelarii se poartă că nu vezi bine, nu că ești mai deștept decât alții. Bravo, domne! Mă felicita pentru acest mod înțelept de a vedea lucrurile și, în continuare, încercă să formuleze inferențele ce vor apărea într-un algoritm adiacent.
În Antipodia, ca și în multe alte țări de pe glob, alegerile liderilor mai importanți se coordonează cu ajutorul unor computere judicios programate, în perfectă concordanță cu numărul voturilor pe care persoana numită trebuie să le obțină de la alegătorii săi imaginari, dar plauzibili din puncte de vedere teoretic, precum și cu sugestiile utile venite din partea comanditarilor noștri internaționali. Că doar nu voiam ca soarta țării și interesele partenerilor fără frontiere să fie lăsate la voia—ntâmplării, la cheremul aldor nea Mărin sau țața Floarea, niște ignari în fond, care probabil că nici n-au auzit de regele Norvegiei, de exemplu, ca să nu mai vorbim de cuadratura cercului. Nu, domne, democrația de la urne e doar un fel de „giocco din mano, giocco di vilană” (în italienește, în textul original), ceva cam ca la bâlci, când nu ghicești niciodată paharul sub care se ascunde zarul câștigător. (Ce plastic se exprima Neluțu!) Toată vânzoleala aia de la urne (cu dâns-antrânsa) e un joc menit să-i dea lui nea Cutare impresia că participă, și el, la conducere. Cică, în cazul că se vor mai găsi câteva milioane care să voteze ca el, tipii aleși de computer vor vedea ei ce au de făcut, ca să nu contravenim instrucțiunilor europene. – Așa o fi aici, zisesem eu, dar la noi, în România, operațiunea se desfășoară corect și cinstit. Cine merită – merită, cine nu – adio!
Să nu-l întrerup cu tâmpenii! Totul era, apud Râmboiu, organizat în cele mai mici detalii, după o strategie minuțioasă și inebranabilă (adică de nezdruncinat). Păi ce, n-am văzut că ultimele revoluții erau programate pe plan internațional? Totdeauna câștigătorii și învinșii se știu dinainte, primesc niște consilieri străini care, în realitate, sunt cei care iau hotărârile importante. Ceilalți șefi și subșefi sunt și ei tot numiți dacă dau angajamentele cuvenite, semnate cu sânge la miezul nopții, cum se vede și în unele filme „horror” sau în cărțile cu vampiri fără frontiere. Plus că au și dosărașe cu care pot fi dați în gât dacă mișcă în front (ca Teo Trandafir).
– Interesant, mai zisei eu, dar aveam impresia că Dom Petone, cneazul Antipodiei, și chiar acolitul său, Dom Bijboc, sunt oameni dintr-o bucată, în stare să se sacrifice pentru binele populației, chiar luând măsuri antipopulare.
– S-o crezi mata! Chiar dacă ar avea vreun sentiment patriotic, sunt nevoiți să scoată țara la mezat, că așa cere strategia universală. Nu pot să se opună când „ăia” țin morțiș să ne civilizeze cu orice preț, chiar împotriva voinței nefericiților noștri iobagi!
– Hai, domne, că n-o fi viitorul chiar așa de sumbru cum mă lași dumneata să cred. Ai fi fost bun să scrii tragedii antice, nu să tai firul de păr în patru pe micile ecrane. Maestre, nu exagera! Dă-te jos din corcoduș!
Marele om îmi aruncă o privire „în bié”, și un surâs asiatic (indonezian sau chmer), adică știe el ce știe, nu-și mai bate capul cu mine. Plecă după ce adunase de pe masă gustările care nu fuseseră consumate, ca să le ducă chipurile, unui câine real pe care cică, îl avea la dumnealui acasă. Nu însă înainte de a ne cânta în surdină prima strofă dintr-un cântec de pe vremea naufragiului marelui transatlantic Titanic: „Căpitanul Robertă (târ-târ) sta pe catarg în picere/ Și striga cu putere/Ete-te, bă, vaporul cum piere…”
Da să mai fie și la alții, nu numai la noi!