Interviu realizat de prof. Petrea Constantin
B.I.S. — Buletin Informativ pentru Sinăieni (Primăria Orașului Sinaia), nr. 73 (20 V–3 VI 2010) și nr. 74 (3–17 VI 2010), pag. 6
I: Cât de important e să fii consecvent în activitatea de scriitor? Pentru că sunt foarte mulți „scriitori de weekend”: unii scriu după anumite rețete, doar ca să se publice, doar ca să scoată bani, ca să intereseze publicul. Am văzut că dumneavoastră mergeți pe formula literaturii pentru oamenii care au cât de cât o cultură și care au nevoie de multă răbdare ca să înțeleagă ceea ce citesc.
R: Eu cred că este esențial să fii consecvent. „Literatura de week-end” nu dă mari speranțe niciodată; pot să existe niște iluminări momentane, dar nu e vorba de un maraton al literaturii. În special proza pe care eu o practic de obicei cere mult efort, multă atenție și multă perseverență. În ceea ce mă privește, cum am spus, consecvența mea e ilustrată și de faptul că încă din liceu am scris proza satirico-umoristică. Sigur că am întrerupt în timpul activității mele militare, pentru că nu se putea și una și alta, dar, după ce am terminat cu această servitute cetățenească a timpului respectiv, că era război atunci, am revenit la vechea mea pasiune de care m-am atașat; probabil că m-a influențat și faptul că am avut un unchi scriitor și în felul acesta am continuat să mă informez, să mă educ, să mă rafinez, să îmi lărgesc mijloacele de expresie, până am ajuns la stadiul în care mă aflu acum.
I: Credeți că suntem astăzi invadați de o literatură de consum, o literatura gen „Colecția de pe noptieră”, care să nu mai solicite spiritul, să nu mai solicite foarte mult imaginația noastră?
R: Da, cam aceasta este impresia mea și vina este a celor care sunt directori de opinie, pentru că impun tinerelor generații niște modele străine, care sunt aproape totalmente rupte de contextul spiritual autohton. Asta nu înseamnă că nu este bine să avem ferestrele deschise către toate civilizațiile, către toate culturile, dar trebuie să luăm din fiecare ceea ce ne reprezintă pe noi, ceea ce ne pune pe noi în valoare. De exemplu multă lume practică acum „haikuul” japonez. Acesta, pentru limba japoneză, probabil că este foarte bun.
I: …Un fel de cilimitură a limbii române, sau..?
R: Dar ca să-l preluăm aici, în limba română, „ad literam”, cu formula 5, 7, 5, silabe este absurd, pentru că limba noastră are altă desfășurare, desigur.
I: Am observat la cursul de scriere creatoare că se pune foarte mult accent pe imaginile șocante; în special unii cultivă un fel de poezie mai degrabă pornografică decât una normală, în care se regăsesc multe cuvinte care, din câte văd, au depășit de mult statutul de cuvinte șocante. Ce părere aveți despre felul acesta de manifestare?
R: Eu cred că această manieră este una care ține și de moralitatea autorului, dar hai să zicem că în artă moralitatea trebuie privită cu alți ochi; statuile grecești reprezentau oameni goi, ceea ce nu înseamnă că erau imorale – a spus la cenaclu profesorul Ion Floricică treaba asta, dar o știam și noi dinainte. Cred că este nevoia „puțintel” obsesivă a tinerei generații de a se impune, de a-și face o imagine șocantă, de a-și face reclamă cu orice preț. Altminteri, pornografia și scatologia în sine nu au nimic nici interesant, nici semnificativ, pentru că se compun din aceleași rituburi, aș putea să le spun și rituburi animalice sau instinctive.
I: Și vocabularul este foarte colorat, de la „curvă” până la cele mai…
R: Domnule, dar, tendința asta este încurajată pe plan mondial; de exemplu, scriitorul Gabriel Garcias Serla, nu Marquez, a luat Premiul Nobel pentru o carte în care termenii cei mai ordinari sunt folosiți ca atare.
I: Și la Cărtărescu și chiar la Florin Iaru am observat această tendință.
R: Și la Cărtărescu, dar sunt niște tineri – hai să zicem că acești tineri au fost amețiți și au fost derutați – cum este unul Dan Sociu – și doamna Elena Vlădăreanu, care își descriu propriile experiențe erotice, dar le descriu la modul fiziologic, nu le transfigurează, așa cum se întâmplă în mitologia greacă. Zeus ca să poată să o aibă pe Danae s-a transformat în ploaie. Deci o metaforă care subtilizează puțin fiziologia umană și o face să intre în domeniul artei.
I: Cum poate un tânăr scriitor să lupte împotriva acestei literaturi de consum, pentru că se pare că este foarte greu… Foarte mulți găsesc mai comod să folosească imagini artistice șocante, gen carne smulsă, sânge țâșnind și altele. Ce părere aveți despre această tendință?
R: Da, este un curent deviaționist, ca să zic așa, de la criteriile adevăratei poezii și este inventat pe niște sofisme care pot fi demontate foarte ușor. Dau un exemplu: cineva mi-ar putea spune că literatura nu mai e la modă, așa cum o practici dumneata…
I: …sau așa cum am învățat la școală și ne-am obișnuit să citim…
R: …dar arta nu se demodează niciodată, Gioconda, Venus din Milo, sonetele lui Shakespeare, Horațiu și marii autori ai lumii au avut niște criterii de fond și de formă pe care le-au respectat, iar geniul lor a făcut să pătrundă în creația lor și ideea și sentimentul, pe când acum, din nenorocire, se practică o poezie prozaică, în care intră tot felul de informații de domeniul concretului imediat, care nu servesc poezia. Poezia este un limbaj supra-real, este o comunicare pe alte planuri decât în poezia informațională. Degeaba zici că cea mai bună varză o mănânci în cimitir, cum spune Marin Sorescu. Asta nu este poezie. Poezia este un limbaj frumos, înalt, care comunică niște idei frumoase, niște idei mărețe, niște imagini, nu cu o mâncare de varză în cimitir.
I: Ceea ce spuneți dumneavoastră nu intră în contradicție cu ceea ce se crede azi a fi poezie?
R: În totală contradicție, dar generația de astăzi e formată și din generația imediat anterioară, iar eu sunt dintr-o generație mai veche și am făcut un liceu vechi, în care eram bătuți la cap – atunci ni se părea nouă, da acum zic bogdaproste că a fost așa – cu latina, cu franceza. Acum suntem pisați de o limba engleză care nu este potrivită limbii noastre și nu e productivă. De exemplu, în loc de „posibilitate” e mai la modă să folosești „oportunitate”, da o posibilitate poate să aibă un sfârșit bun sau un sfârșit rău, o posibilitate, pe când o oportunitate rea nu poate să fie. I: Și ești un pic marcat subiectiv; a fi oportunist înseamnă cu totul altceva decât a avea o posibilitate sau două…
I: Referindu-vă la Constantin Brâncuși, într-un eseu despre Poarta Sărutului, care mi-a plăcut foarte mult, în ideile pe care le-ați dezvoltat acolo ați pomenit despre ambiguitatea în artă și viziunea aceasta m-a bucurat foarte mult, pentru că eu însumi, de multe ori, rămân fără răspunsuri la unele întrebări în legătură cu lectura unei cărți, cu aprecierea unui tablou sau al unei alte opere. Cât de importantă este ambiguitatea în artă? Cât de benefică este sau, dimpotrivă, ce efecte negative are, pentru că observ că în arta plastică există multe tablouri din care la prima vedere nu pricepi nimic și mulți dau următorul răspuns: este un lucru ambiguu, care îți permite să-l descrii, îți permite să-l comentezi tu cum vrei. Până unde ar putea să meargă această ambiguitate ca să fie un plus din punct de vedere artistic?
R: Ambiguitatea în artă este neapărat necesară, dar ambiguitatea nu este un concept rigid, mecanic și neschimbător. Există niște nuanțe. Există o ambiguitate cum ar fi o imagine de natură în crepuscul în raport cu una în plină lumină a zilei. Dintr-odată ambiguitatea crepusculară dă poezie, toți poeții au cântat frumusețea amurgului și nimeni nu a cântat frumusețea soarelui de la ora douăsprezece. De ce? Există anumite grade și cred că măsura cea mai bună este măsura de mijloc, întrucât o ambiguitate formală duce la…, să zicem, la un mecanicism al imaginii, așa, iar o ambiguitate totală de sens rupe firul de înțelegere între cititor și autor. Dacă autorul scrie numai pentru el, atunci poate să facă ce vrea, dar el trebuie să și comunice. Ca să-și comunice atunci ambiguitatea asta trebuie să se întâlnească cu capacitatea de înțelegere a cititorului.
I: Am observat, de exemplu, că această ambiguitate este foarte des înțeleasă ca haos. Există foarte multe opere literare, dar și plastice, care cultivă acest gen de haos care te lasă dezolat, nu știi de unde să începi și cum să termini.
R: Aceasta ambiguitate, de exemplu în cazul suprarealiștilor, pe alocuri a dat unele roade, prin aceea că au stârnit uimirea, nevoia de a cerceta, de a pătrunde, dar nu este chiar un sentiment esențial, un sentiment nobil, trebuie să transmiți și niște sensuri, nu numai aluzii, niște impresii vagi.
I: Dar și acolo, nu cred că s-a mers până la confuzie, ambiguitatea a fost dirijată într-un anumit sens pentru a da roade, deci s-a lucrat.
R: Și eu cred că actualele generații de profesori greșesc când stabilesc niște dogme, când dau decrete în ceea ce privește noua poezie, pretinzând că, renunțând la formă, ești liber să te exprimi mai ușor. Nu este adevărat, orice artă trebuie să aibă niște criterii. Noi o receptăm prin forța gustului nostru, prin capacitatea gustului, dar, în al doilea rând, există și un criteriu formal. Legea interioară a acelei lucrări trebuie să comunice un sens, măcar niște sentimente, adică trebuie să existe o complicitate între scriitor și cititor.
I: Am citit o dedicație pe care o scrieți domnului profesor Ion Floricică, în cartea „Sub aripa vântului de noapte”. Acolo spuneați următorul lucru: „(cartea) trebuie să fie deosebit de valoroasă din moment ce nici un critic, nici un ziar literar nu i-a consacrat vreun rând…” și s-a născut în mintea mea următoarea întrebare: pentru ca un scriitor să fie considerat bun, valoros, credeți că este nevoie să fie comentat, să fie tot timpul pe prima pagină sau măcar luat în seamă de către criticii contemporani? R: Nu. Ca un scriitor să fie valoros, trebuie ca opera lui să fie bună, aduceți-vă aminte că Van Gogh n-a vândut decât un singur tablou în timpul vieții sau atâtea alte exemple de scriitori care au fost descoperiți la câteva zeci sau sute de ani după moarte.
I: Era o scriitoare englezoaică, nu-i mai rețin numele, a cărei operă a fost ignorată în timpul vieții ei și apoi s-a descoperit că, de fapt, era o scriitoare destul de valoroasă. Am observat că ați scris acolo că „m-aș fi supărat foarte tare dacă mi-ar fi scris vreun rând despre carte” și de aici merg către o certitudine a mea: că, într-adevăr, nu este atât de important să fii comentat, cât este important, ca scriitor, să te identifici cu acest „dat” al tău.
R: Și aici este o cale de mijloc. Și Eminescu spune: „laudele voastre m-ar mâhni peste măsură”, dar ce se întâmplă, totuși? Noi scriem și pentru lume, nu scriem numai pentru noi, scriem și pentru lume și vrem să fim receptați ca atare, mesajul nostru trebuie să fie receptat, așa dorim noi și așa dorește orice om normal. Niciun tenor nu se închide în pivniță ca să cânte, iese la rampă și arată oamenilor ce poate și el. Dar și aici, dacă ești prea „doritor de aplauze”, atunci faci niște concesii mai mult decât ar trebui, față de valoarea ta personală…
I: …intri în literatura de consum sau…
R: …daca-ți disprețuiești publicul prea mult și te îndepărtezi de el, elimini din ce în ce mai multe straturi de cititori mai rafinați, până când rămâi numai dumneata singur, cel care îți iubești propria operă și deci nu ai valoare decât în raport cu dumneata, nu cu lumea.
I: Dincolo de bogata carieră de scriitor, am aflat ca ați fost și colaborator la realizarea filmelor cu haiduci. Ce ne puteți spune despre lucrul acesta, în câteva cuvinte?