Categorie: Uncategorized

Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul (Gorj), nr. 48, 11-17 decembrie 2009

Metafora din titlu trebuie luată într-un sens mai larg, întrucât, sub lentilele nemiloase ale prezentului, cel care pătimește este întreg poporul român, pentru care săptămâna patimilor e mult mai veche și mai lungă și nici nu dă vreun semn că se va sfârși prea curând, nici după îmbârligatele alegeri de președinte. Dar nu mai e mult și dă El, Dumnezeu, să scăpăm și de mizeriile astea.

Deocamdată, noi, amărăștenii cu diplomă, și până la urmă tot natal ne întrebăm de ce trebuie să ni se-ntâmple tocmai nouă toate aceste pocinoage, mai ales cele din ultimele luni ale păgubosului an 2009!… De ce, odată „eliberați” din îmbrățișarea pasională a lui Ivan Turbincă grație revoluției internaționale de la 1989, o ducem din ce în ce mai prost, am vândut tot din bătătură și tot noi am rămas datori, partidele se urăsc de moarte și-și taie singure craca de sub picioare (homo homini lupus est), drepturile și litigiile se pierd automat în fața instanțelor suprastatale, și, în plus, într-un nestăvilit elan masochist, ne dăm singuri în stambă (cu stângul în dreptul!) popularizând la scară mondială toate eventualele ratări și eșecuri, dar nesuflând niciun cuvințel despre oarecari valori și realizări autohtone.

Guvernanții actuali, mici și negricioși, care au adus țara în sapă de lemn, ar trebui să se ia de mână, de bună voie și nesiliți de nimeni, ca-n sârba vidanjorilor sau în hora de la Frumușița, și să se arunce în corpore de pe oricare din inesteticele blocuri, magaoaie de peste 20 de etaje construite parcă în derâdere de firmă fantomă cu sediul în îndepărtatul Ofir, în insulele Galapagos sau într-o oarecare căsuță poștală. Adio, mic Paris de altădată, azi emblema ta este statuia ridicată în cinstea masajului la prostată din fața Palatului Regal (fost), din București!

Gestionarii monstruosului faliment pe care-l parcurgem gâfâind, par a fi ori creștini congenitali, ori tâlhari la drumul mare, ori infractori pocăiți șantajați de o mafie secretă, care, până să fie luați în colimator de o justiție imanentă (mă întreb dacă există așa ceva?), își fac mendrele cu voioșie, până la limita suportabilității poporului obidit, umplându-și conturile lor puturoase cu tecnini obținuți pe căi ilegale. Cam așa se pictează unul pe altul prin ziarele lor de casă. Iar noi suntem înclinați să le dăm tuturor dreptate!

Cum domnule?… după ce am vândut și cenușa din vatră, ba chiar și petrolul de sub Pontul Euxin (cu anticipație!), și ne-au băgat cu capul în jugul european pentru unul sau două secole de-acum înainte, riscăm să fim vânduți la mezat către bancherii veroși, tot noi, „prostimea”, să intrăm în bâză și să fim dați afară din servicii și să suportăm genocidul social născut de inflație, de taxe oneroase, neomenești, de speculă fără limite, de desființarea unor spitale (cu sutele) și de prețurile uriașe ale unor „adaosuri alimentare” de rahat.

Halal de așa reprezentanți ai poporului! În loc să ne facă viața mai bună, ne-au băgat slugă la dârloagă și parcă-i văd că, atunci când s-o îngroșa gluma, or să plece de la robinet cu lacrimi de crocodili pe obraz și cu tescherea plină de marafeți. Să vină înapoi la putere când i-or chema șomerii lăsați fără pâine tocmai acum, în pragul sfintelor sărbători! Dar cultura, de care vorbim mereu, unde pare să se fi ascuns în aceste vremuri de bejenie?… Ei bine, această rudă săracă a globalismului victorios a fost lăsată pe mâna unor termite care, îmbuibate de euroi, o violează și o batjocoresc cu frenezie, cum le vine la gură, răstignindu-l pe autohtonul nea Ion pentru a nu știu câta oară, în numele unei civilizații atomice îndoielnice, în orice caz lipsită de orice moralitate.

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah) & Eugen Deutsch

revista „Codul lui Eugen”, nr. 15–16, pag. 10, 11 și 13 · (pag. 12 nu apare în fotografii)

În martie 2007 am primit de la Nicolae Paul-Mihail (NICOMAH) următorul „ronsonet”:

CONCUPISCENȚĂ

Să bagi la așternut niște „poete”?…

Ca scriitor poți face tot ce-oi ști,

Dar vezi să nu apară și copii

Că nu poți să-i hrănești cu ronsonete.

Vânând gagici prin baluri și banchete

Vei fi expus la multe calomnii;

Ca scriitor poți face tot ce-oi ști!

Să bagi la așternut niște „poete”!…

Când bârfa îți produce

insomnii,

Analizând multiplele-i

fațete,

Încearcă să nu turburi

ierarhii

Că lumea, dacă-ți pune

etichete,

În van aspiri la noi euforii;

Mai bine-ai inventa niște rețete

Să bagi la așternut niște „poete”!!…

[semnat]… de Dortenpieds (de lăsata secului!)

Am redactat atunci rapid un „răspuns” pe care l-am (re)descoperit acum. Iată-l…

EFERVESCENȚĂ

Ca tinerel, dar brav, octogenar

Te-ncumeți să seduci (din nou!) poete

Prin recitaluri (vagi!) de ronsonete

Rostite cu un aer de ștrengar.

Ca invitat de-onoare la banchete,

Curtând o grasă dulce… de Cotnar

Te-ncumeți să seduci (din nou!) poete

Ca tinerel, dar brav, octogenar

Dar, chiar de-aplici vestitele

rețete

Pe care, cred, le-a inventat

un star Și nu pui mare preț pe etichete Probabil că, pe urmă, temerar Vei căuta doar junele… „babete” Spre-a le seduce iute cu-al tău har De tinerel, dar brav, octogenar!

[semnat] Cyrano de Bergerac

[…] (pag. 12 lipsește din fotografii) După apariția volumului „La trântă cu Hercule” de Eugen Deutsch și Nicolae Paul-Mihail (Nicomah) — conținând sonete dedicate „eroului” — i-am dedicat

colaboratorului meu și…

SONETUL… SONETULUI CATENAR Închin lui Nicomah acest sonet Cochet, născut din aburi vagi de vin Diamantin, cu verbul pur și net, Balet cu poante demne de-un festin. Senin scoțând din teacă un stilet, Șiret țintind vioiul paladin, Obțin efecte demne de-un banchet (Ascet!) aplaudat de Nea Marin… Meșteșugind, cu adecvate scule, Formule ce străvechi comori cuprind, Aprind scântei, mai mari sau minuscule, Granule de umor, ce-nmugurind, Surprind mai noi isprăvi de tip Hercùle, Emule-a celor ce doar munci pretind.

Nicolae-Paul Mihail

Radiografii literare — Epigrama nr. 52, VI-2010, pag. 12

În pofida calificativelor descurajante ale unor comentatori mai mult sau mai puțin avizați, autorii de epigrame nu s-au îndoit nici o clipă de faptul că un cuvânt de spirit nu e la-ndemâna oricui, oricâtă carte ar avea; ca și în cazul „urechii muzicale” este voba aici de o calitate pe care o ai sau nu o ai de la naștere și pe care ți-o cultivi prin permanent exercițiu. În nici un caz o poantă nu e un moft, necum un strănut. Nu e nici banc sau găselniță, nici țipuritură, refren bahic spus la banchete în timpul unor generoase libații și nici chiar o stafidă din marele cozonac al literaturii. Dimpotrivă, ea este o creație ca oricare alta și, dacă profesorii au fost derutați de efectul ei fulgerător, e bine să ne amintim că există forme literare la fel de scurte, sau chiar mai scurte, cum ar fi: aforismul, distihul, terțina, rubaiatul, hai-ku-ul. Spre deosebire de alte genuri (sau specii) în care e nevoie doar de talent („du ciel influence secrete”) și de puțină îndrăzneală, pentru epigramă îți trebuie și multă inteligență, chiar de foarte multă, cerință pe care criticii noștri se pare că nu o agreează prea mult!

Evident, datorită scurtimii formei, deci și a efortului creator, se găsesc destui amatori de afirmare ușoară, dornici să încerce marea cu degetul: „Cu bârfe de trei bani și garagațe / Cam mulți în epigramă dau năvală / Dar focul sacru de nu-l ai în mațe / Nu ciocăni la ușa principală!” (apud Micul testament al jupânului Nicomah, passim).

Există însă și creații pseudo-epigramatice care s-au impus în mod neașteptat unui public mai puțin pretențios și mai neatent, poate și din cauza introducerii lor în manualele școlare sau publicării repetate în reviste de vârf. Propagandiștii culturali, fără prea multă personalitate, prin predarea mecanică a unor cursuri depășite, au sfârșit prin a le impune unor generații întregi de elevi sau studenți, mai puțin atenți la calitatea mărfii care li se oferă. Vom încerca să disecăm doar două din astfel de piese, fără a da și numele autorului, căci sunt persoane importante. Sau au fost… „Găsesc că prea se-ngâmfă el / Cu păru-i arhiabondent / Alecsandri era mai chel / Și parcă-avea mai mult talent”… Trecem peste superlativul „arhiabondent” care e redundant. Dar individul păros din catrenul citat se fudulește doar cu freza sa impecabilă, nu și cu epigramele pe care eventual ar intenționa să le scrie, iar Alecsandri are talent nu fiindcă e chel, ci fiindcă așa s-a născut. Avem de-a face cu o extrapolare ilicită (discretă), iar raportul de la cauză la efect e sublim, dar lipsește cu desăvârșire!

A doua piesă analizată de noi este cunoscutul catren în care ni se spune că: „Din beție te trezești / din prostie niciodată”!… Și unde ajungem cu asta? La concluzia, poate, că e mai bine să fii beat decât prost? Alternativa nu e recomandabilă indiferent de partea din care o privești.

În fond, epigrama e un silogism foarte riguros (cel puțin o parte a ei), cu premiză majoră și minoră (sau cu o entimemă), încoronată în final cu o concluzie irefutabilă. Dacă argumentația scârțâie, poanta nu convinge și devine rateu. Poate avea chiar un efect contrariu. Dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că trebuie să încălțăm iambii și troheii în papuci deformanți chinezești și apoi să ne batem joc dacă șchioapătă! Nu! O nobilă și generoasă libertate se impune și în această zonă a criteriilor formale, dacă nu vrei să te transformi dintr-un demiurg inspirat într-un artizan de iarmarocuri. Ce ne tot spune […] evidențieze atât reușitele de fond și formă, cât și detaliile care diminuează puterea de șoc a mesajului artistic. Această operație trebuie făcută „ex cathedra”, că nu suntem la școală, ci cu multă înțelepciune și amabilitate, dar și fără a „drege busuiocul”. Estimările cantitative, a la Mathyla Ghika, nu trebuie să anihileze poante de talent; metrica și prozodia fiind, de fapt, servitoarele, nu stăpânele cuvântului de spirit.

Sunt destul de multe alte elemente interesante care țin de ontologia epigramei. Poate le vom discuta altădată. Finalmente, ca să încheiem cu zâmbet, să ne închipuim că aceste versuri ale lui Apunache au fost adresate Majestății Sale Poanta: „Unde ești, privighetoare a vaniliilor mele, / Catapodică madamă cu dinam la Răsărit!”

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 2/8 aprilie 2010

Nici limba noastră cea română, cum o numea Grigore Vieru, nu a rămas neprihănită, ba uneori ea a fost ținta principală a neprietenilor noștri mici și negricioși. Am mai dat și noi unele exemple: prin alte publicații se dezbat alte adulterări lingvistice nenecesare, dar nu există nici o atitudine hotărâtă, iar Academia poate mormăie în barbă câte ceva, dar mormăitul ei nu se aude! Probabil membrii ei își doresc o bătrânețe liniștită! Ne repetăm uneori, dar durerea e prea mare ca să o putem înnăbuși, mai ales acum când erodarea a devenit sistematică și continuă cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună.

Despre celebrul dicționar de rahat româno-moldovenesc nu mai spunem nimic. El rămâne ca o dovadă că neprietenii nu se tem de ridicul și sunt și proști ca noaptea. Și nu știm dacă s-a găsit cineva, în țară sau în străinătate, care să-i fi pus la punct. E clar că de multă vreme numai cine nu vrea nu își bagă picioarele în instituțiile noastre sacre. Pe Röesler și ciracii săi nici un for științific nu l-a dat pe ușă afară. Cândva apăruse și Stalin pe post de etimologist! Vai de capul lui! Nu știu dacă nu l-o fi băgat la mititica pe N.I.Marr, contradictorul său. Acum suntem asediați de anglofonia mondială, nu doar noi ci și întreaga Europă. Doamne apără!

Dar, degeaba protestează profesorii împotriva termenului de „locație”, oamenii politici, snobii și presa nu țin seama de corectări. Ți se ridică părul măciucă în cap când îi auzi pe profesori urându-le elevilor „baftă!”. Printr-o scamatorie ilară, țăranul devine „fermier”, pruncul – bebeluș, iar serviciul nostru de la care câștigăm un ban găurit devine „job”, cuvânt-fundătură căci spre deosebire de cel înlocuit, job nu permite crearea unei familii de cuvinte. În 4 februarie 2010, h.18⁴⁰, Cristina Țopescu pomenește de o colecție „hard loker” fără să traducă ce e aia! Suntem obligați să ne naștem retroactiv cu limba engleză învățată la perfecție prin laptele supt de la mame? A devenit engleza limbă oficială și noi nu știm? Alții zic că o treabă e „cool”. Nu se mai termină odată cu maimuțăreala asta!

Lista atentatelor e însă mult mai lungă și metodele de devalorizare sunt diferite. Rubrica lui Șerban Iliescu e încadrată într-o muzică de circ, pentru a sublinia impresia de derizoriu. Lipsa de respect care ni se inculcă este, în fond, o armă strategică insidioasă în sădirea unui complex de inferioritate care va avea efecte pe alte planuri. Fără-ndoială că acei care folosesc această tactică vor spune că facem din țânțar-armăsar și că osmoza lingvistică e un fenomen general și firesc, care nu poate fi controlat. Numai că presiunile asupra limbii române sunt evidente și ele au fost semnalate și de Alexei Mateevici, și de Eminescu și de mulți alții. De altfel această „osmoză” se întâmplă, numai de la cel puternic la cel slab, nu și invers.

Se împrumută într-o veselie păguboasă! Anțărț, internaționaliștii ne băgau pe gât pe „a realiza”, în loc de a înțelege. Era un implant clandestin, căci ocupanții de atunci nu prea tolerau limbajul occidental. Acum s-a dat drumul la toate! Auzim zilnic de o „provocare formidabilă” sau de o „oportunitate” greșit aleasă!? La Pro Cinema din 18.VII 2009, auzim „un laif rămâne un laif”!? Așa o fi, dar mai bine ar fi sunat pe românește! Nu vorbim aici de termenii tehnici din domeniul computerelor. Ei nici nu se mai traduc, și trebuie învățați pe dinafară și apoi căutați cu dicționarul. În programul Radio-TV se face abuz de titluri de film care nu se mai traduc (sau să li se dea înțelesul pe românește). Te pomenești că nu doar limba maghiară trebuie să o declarăm oficială și obligatorie, ci și limba englezo-americană. Dar limba țigănească ce defect o fi având? Din păcate, mai pe față, mai pe ascuns, limbile greacă și latină au fost detronate, deși ele ne erau necesare ca să dovedim că suntem stirpe latină, iar nu cumană sau extraterestră, iar limba franceză e azi rudă săracă, deși cultura noastră are la bază cultura franceză binecuvântată. (Care, nici ea nu a fost înghițită pe nemestecate, ci a fost triată și pitrocită decenii de-a rândul).

Toată această lipsă de respect pentru limba națională și originile ei, face parte dintr-o amplă devalorizare implementată, la care anumiți factori din presă par să se ralieze. Tot ce nu e „ca dincolo” nu e bun, tot ce e autohton nu are valoare, tot ce e greșit se scrie pe toate gardurile. De alde Savonarola își taie singuri craca de sub picioare. Până și Istoria noastră cu ctitorii luminați le pute acestor critici înflăcărați. Să fie oare vorba de un sindrom masochist? Greu de crezut? Ciobanul mioritic e doar o temă cristică prelucrară în literatura populară. Să fim oare poporul care nu se spală pe dinți sau care nu trage apa la closet? Atunci cum naiba am supraviețuit atâția ani și milenii?

Doamne, nu ne lăsa pe mâna extra-terestrilor!

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 26 martie/1 aprilie 2010

Pe lângă detractorii inveterați mișună și o faună de „malagambiști intelectuali”, snobi până-n vârful unghiilor de la picioare, care obișnuiesc să scuipe pe tot ce e românesc, sperând că poate așa o să-i bage și pe ei în seamă tabloidele iresponsabile. Aici funcționează legea „răzbelii” sau a „ieșirii ca păduchele în frunte”, și ne vine în minte fapta lui Erostrat care a dat foc templului Dianei din Efes ca să rămână și el în istorie cu ceva.

Dar, imaginea țării e desfigurată cu stăruință de adevărați profesioniști pitulați sub masca ipocrită a adevărului irefutabil. Instituția președintelui este ponegrită până și la posturile T.V. oficiale, deși nu trebuie confundată instituția cu omul. (24.II, h.8,07, R.A.1). Dacă nu se respectă voința majorității atunci ce democrație se înfăptuiește la noi? Efectele defăimării naționale s-au văzut chiar de curând când o stewardesă a fost omorâtă de un emigrant din România, probabil de origine romă (ca și în cazul lui Mailat). Imediat presa daneză a început să ne jignească țara, poporul român, cum le venea mai bine la gură, ca și cum noi l-am fi ucis pe Olof Palme sau pe nefericiții sportivi de la Olimpiada de la Munchen! Nu la noi a existat Ku-Klux-Klanul sau capetele rase naziste, nici genocidul din Arabia sau lagărele de la Auschwitz sau Guantanamo! Contrapropaganda e atât de bine pregătită, că atitudinea italienilor lui Berlusconi sau biletele antiromânești de pe tramvaiele din Franța aproape că nu ne mai miră. Factorul comun nu e greu de aflat și, de fapt, nici nu se mai ascunde. S-au cerut scuze dar iritatorii cunosc bine ideologia leninistă care spune: calomniați, calomniați, tot va rămâne ceva! Să nu fie nici o deosebire între democrația globalistă și internaționalismul proletar?… Aceeași „iobăgie financiară” se poate vedea și acum cu ochii liberi, dar ce e mai sus, în adevăratele „camere de chibzuință”, e mai greu de aflat; putem doar să ghicim.

Printr-un ciudat și prostesc consens internațional, România a fost poreclită „țara lui Dracula”, formulă inventată și incorectă. A mai apărut și un ministru sărac cu duhul, ăla care voia să planteze palmieri pe litoral și care spera să relanseze turismul și prin adoptarea unei povești săsești în care marele domnitor Vlad Țepeș era numit Dracula. Dar Vlad Țepeș a apărat țara și Europa de invazia turcească, și n-a fost mai crud decât inamicii săi, nici decât regii europeni contemporani care-i trăgeau pe opozanți pe roată, nici ca papii care îi ardeau pe rug pe eretici, în numele iubirii creștine. În fond, supranumele de „dracul” era o adaptare locală a cuvântului „dragon”, un fel de balaur aflat pe steagul unui ordin cavaleresc, din care și tatăl lui Vlad Țepeș a făcut parte. Criminalul adevărat care se îmbăia în sângele fecioarelor române transilvănence, era de fapt contesa maghiară Elisabeth Bathory, o dementă isterică, închisă ulterior pentru faptele sale. Și dacă vom căuta exemple și mai departe vom da peste generalul francez Giles de Rais, spânzurat pentru același gen de crime… Dar, grație inamicilor noștri, numai noi am rămas cu ponosul. (Ca și în cazul maltratării lui Mihăilă Cofariu, care a fost popularizat în toată Europa, mințindu-se că e maghiar bătut de valahi!)

O altă manieră de a macula imaginea poporului român, este mai simplă și mai secretă. De exemplu, într-o reclamă, un locatar vine la alt tip mai influent și-l roagă să-i pună o vorbă bună ca să vină cineva să-i repare electrica. Îi dă și ciubuc o sticlă de vin. Iar intermediarul ia sticla și-i dă telefon instalatorului să-i taie necăjitului și apa vreo două zile! Aparent un fleac, dar în realitate se sugerează o lipsă de caracter, care nu e specifică poporului nostru. Nu e bine să primești plocoane, dar dacă le-ai primit nu ai voie să-l trădezi pe cel care ți-a dat…

Sunt mici amănunte și mici expresii, unele chiar întâmplătoare și neintenționate, care acționează subliminal la șubrezirea edificiului. De exemplu, avem o trupă de muzică ușoară sau populară, care nu a găsit o firmă mai bună decât Ro.mania. Nu e o echipă rea, și nu credem că a avut vreo intenție defăimătoare. Dar a asocia numele țării de o deficiență mintală cum ar fi mania, rămâne totuși un lucru penibil și chiar prostesc. Muzica nu este o manie, ci o artă care te înnobilează, iar numele țării nu trebuie în nici un caz scăldat în ambiguități înjositoare…

O altă metodă a escamotării unei situații neplăcute este luarea în derâdere a acelei situații: „dacă nu plouă de vină e guvernul sau ungurii”, sau „nu ne vindem țara!” luat în bășcălie. Și până la urmă primejdiile prezentate drept obsesii patriotarde se dovedesc foarte întemeiate… Mai sunt unele șicane birocratice prezentate drept ceva „tipic românesc”, sau suntem caracterizați prin instituția ilicită a bacșișului, deși toate țările așa-zis civilizate o practică. Iar mita nu e numai la noi, ci și în America sau Europa, unde zeul tuturor este banul.

Neobosiți în a scormoni prin gunoaie sunt și câțiva din cei mai importanți din profeții din Massmedia care împart în dreapta și-n stânga propria lor ideea de dreptate. Ba că Ștefan cel Mare nu trebuia canonizat, ba că Eminescu nu e poet național, ba că operele lui Nichita Stănescu ar trebui arse, ba că românii sunt cumani!

Noi să precizăm un lucru: nu dorim să fim asimilați! Și nici să ne tot ia la pilă orice mercenar infra sau extraterestru! Suntem români… și punctum!

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 19/25 martie 2010

Credeam că „războiul undelor” la care participăm de-aproape o jumătate de secol în calitate de victime, e doar un „joc secund” al Destinului, în care noi „dinozaurii” avem rolul de țapi ispășitori, dar măcar generațiile următoare vor putea râvni la un viitor mai acătării… Aș, ți-ai găsit! După mințile întunecate ale unui Comandament galactic ocult, ce se întâmplă acum e doar începutul, o părticică din marea vânzoleală mondială, în care noi vom fi declarați oficial lustruitorii de ghete al Mapamondului, cu dreptul de a ne exprima speranțele în procente, prin S.M.S. ca orice robot de mâna a treia care sughite la comandă.

De fapt, lucrurile stau cu mult mai rău, căci totul a devenit un fel de „bollum omnium contra omnes”, în care adversarii folosesc cele mai insidioase și mai necruțătoare procedee. N-ar fi exclus ca, în goana sa după parizerul zilnic cetățeanul să nu sesizeze decât acele schije care-l atacă direct în coșul zilnic (prin inflație riguros dozată în jos) și în speranța de viață, diminuată prin permanenta scumpire a medicamentelor, cu pre-plăți, pre-farmacii, șomaj endemic și împrumuturi oneroase. Dar sunt și alte „inginerii financiare” înnăbușitoare lansate de seismul retopirii mondiale într-o lume stereotipă.

În arsenalul mediatic descurajator, observăm că tot ce se întâmplă să fie rău sau greșit devine ceva „tipic românesc”. Gropile în asfalt? se întreabă retoric ziariștii teleghidați… e și normal să existe în România unde e un lux să-ți cumperi o mașină! (TVR h.13). Cică țara noastră ar fi ostilă celor handicapați! Sau, cică țara noastră e a doua capitală din lume cu risc mare la cutremur! (A1, 1 martie, h.11). Românii beau de sting, două milioane de români au probleme cu alcoolul, trag la măsea, loc de frunte în Europa apud. Turcescu (TVR, 25.II, h.13). Cine o fi făcut aceste aprecieri prostești, în ce scop, nu se știe. Turcescu pare fericit când prezintă fapte negative, dar trece repede când dă, din greșeală, peste ceva de lăudat. Să nu gândim cu păcat, dar ne vine să credem că, la fel ca în cazul amenzii salariul sicofanților crește în funcție de demascările popularizate. Un interlocutor benevol al anchetatorilor T.V. propune să copiem mai mult legile străine! (Ce lipsă de demnitate! Consolidarea complexului de inferioritate dă roade!). Când o femeie laudă poliția, Turcescu îi taie vorba și trece la date negative. (Polițiștii și parlamentarii au devenit calul de bătaie al pseudo-politicienilor moraliști, gen Mircea Badea, hrăniți cu tabloide). Orice situație din țara noastră, bună sau rea, e comparată cu ce e în alte state, avându-se grijă ca, pentru România, comparația să fie dezavantajoasă. E o voluptate evidentă pentru analiști să demonstreze că românii sunt înapoiați față de englezi sau americani, etalonul fiind orice rom infractor intrat clandestin în Italia sau în altă țară. Când cineva spune că e mai periculos decât la noi să ieși seara în oraș la Chicago sau în orice alt oraș american sau european, mediatorul ia o mutră constipată și trece repede la alt subiect. În 24 noiembrie 2009, orele 21⁵⁰ (la TV Sport) cică jucătorii noștri se antrenează în altă țară fiindcă „la noi e ca la nimeni”. La B1 despre o măsură luată greșit se spune cu dispreț: treabă românească! Sau se repetă în mod disprețuitor că România e țara tuturor posibilităților, adică fiecare face ce vrea (A3, 15 febr., h.20). Ambuscații aceștia urăsc sincer țara în care s-au născut! La Realitatea TV (6 sept., h.21) se trage și concluzia: România e vestul sălbatic! Ca și cum am zice că America e țara gangsterilor, sau țara lui Manson, și a elevilor care vin înarmați la școală și-și omoară colegii și profesorii la întâmplare! Nu poți pune etichete pentru niște fapte conjuncturale. Tot la acest post, o stradă uitată neasfaltată e prezentată sub titlul: grozăviile din România! Am putea zice că ni s-a programat cu stăruință o anti-imagine, o Românie primitivă, neguvernabilă, numai bună de federalizare, sau, Doamne ferește! de împărțeală între hienele mondiale!? De aici și acele titluri defăimătoare lansate de diverse personaje dubioase care umflă bani bunișori din defăimarea țării: Rușinea de a fi român!, Șmecher de România, În România neînțelegerile se rezolvă cu pușca (Realitatea TV, 6 sept., 2008, h.12¹⁵). E clar, delatorii au pierdut orice măsură, fiindcă se știu protejați!

Pentru moment ne oprim aici, deși sunt multe alte detalii dezgustătoare de același fel. Mercenarii atacă violent și grosolan orice valoare: credința (Discovery), tradiția, armata, familia, cariatidele istorice și culturale ale neamului, totul le pute acestor papagali de presă, care ne propun în schimb tot soiul de avortoni care se pozează cu deștiul la tâmplă ca să se dea intelectuali! Păcatele lor!

De ce se întâmplă toate aceste măgării la noi?… Pentru că șefii noștri, șantajați cu mirajul puterii, ar vinde-o și pe măsa, (cum au și făcut), ca să-și atingă scopurile.

Desigur, s-ar putea găsi și unele lucruri acceptabile în aceste presiuni mondialiste: o limbă comună universală (pe lângă limba națională), un sistem metric comun, nici un conflict armat! Dar, vom crede că aceste binefaceri nu sunt doar niște tertipuri, numai atunci când englezii vor adopta măsurile de capacitate europene, calendarul european, volanul pe dreapta, moneda europeană, vor renunța la regalitate și la lorzi, alții vor renunța la ideea că papii sunt infailibili, ceea ce e neadevărat. Și multe altele!

Credeți că se poate? Noi nu credem! Se vrea egalitate, dar nu și pentru căței!

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 12/18 martie 2010

Chiar dacă ne repetăm, problema este mult prea gravă pentru a ne mulțumi cu o singură relatare. Așa că vom mai reveni.

Asistăm de la o bună bucată de vreme la o intensă acțiune de defăimare a țării noastre promovată nu doar în presa internațională ci și în mass media românească de indivizi rău intenționați, cozi de topor dar și de diverși prostovani care iau drept literă de evanghelie fanteziile unor ziariști prezentate sub masca adevărului. Trecem cu dezgust peste părerile comandoului așa zis „elitist”, în frunte cu marele filosof Fecală și cu încă trei sau patru apostați, întrucât aceștia se dau în stambă, fără rușine, ziua nămiaza mare, pentru niscai verzișori primiți pe sub tejghea; ne preocupă mai mult marele număr al moftangiilor inconștienți care înghit orice minciună sau o trec din gură-n gură ca pe o porție zdravănă de rahat cu fistic și alune americane.

Mai acum vreo câțiva ani, un idioțel cu mutră de cartof fiert la bain-marie (nu-i dăm numele fiindcă, de fapt e un portret colectiv) scotea pe gură această cugetare filosofică: „avem o țară frumoasă, păcat că e locuită!” O sentință nerușinată și foarte prostească: nu există frumusețe înafara omului, frumusețea este o valoare născută în sânul unei societăți, pentru că la animale nu există, iar în absența omului nici nu e nevoie de ea. Înțelegem însă că în subtext, prin „oameni” prostovanul nostru a vrut să înțeleagă „români”, deci e un fel de invitație la genocid, sau, ca să nu exagerăm, e vorba doar de un dispreț față de neamul din care chiar prostovanul-însuși a ieșit!

La fel de condamnabil sunt și tot soiul de aprecieri negative vânturate prin presă și pe la T.V., disprețuitoare la adresa țării și poporului nostru, unele date pe față, altele, în mod insidios, rostite în treacăt dar cu perseverență și parcă în dușmănie. De la o vreme am notat și noi astfel de aprecieri, dar se pare că mai sunt și alți colecționari de înjurături antinaționale, și când vom scăpa de iobăgie, vinovații vor putea fi aduși în fața televizorului să dea seama.

Ia să trecem în revistă câteva „perle” negativiste:

În ziua de 24 februarie 2010, orele 0³⁰, la postul Realitatea în timp ce se relata fapta unui psihopat de culoare din Iași, care se distra înțepând femeile de pe stradă cu o șurubelniță, crainicul adaugă și o cugetare personală (sau poate era ideea redacției sau a patronilor): „din ce în ce mai mulți români își pierd mințile din cauza crizei”. E un exemplu tipic de extrapolare ilicită și rău intenționată, acela de a generaliza fapta unui om bolnav trecând-o asupra întregului popor. Ce să mai zicem atunci de criminalii din alte țări „civilizate”, care se distrează ieșind pe străzi și descărcându-și pistoalele asupra trecătorilor? Să ne amintim că banda lui Manson nu s-a născut la Pomârla, nici cel care l-a rănit pe Papă sau cel care i-a căsăpit pe bieții sportivi israelieni la Olimpiada de la Munchen. În cazul dementului cu șurubelnița, se poate decela și un anumit subtext: românii își pierd mințile din cauza crizei, la cârmă e Băsescu, el răspunde de criză, deci hai să-l dăm jos! Nu credeam că plutocrații din opoziție au consilieri tâmpiți, dacă judecă astfel! (La reluarea anunțului, termenul „român” a fost înlocuit cu „individ”, deci și-au dat seama de greșeala comisă.) Normal, autorii textului ar trebui dați afară! Dar și corectura era de suprafață, căci imediat s-a venit cu o relatare despre un medic american care ar fi violat o sută de copii! Deci, noțiunea de „român” a fost păstrată tot într-un spațiu publicistic imund și deplorabil. Defăimătorii au o tehnică interesantă, căci toată tevatura nu e decât o tactică de înșelare care vrea să spună că românii au luat-o razna. Ei nu intră din prostie, doar în faliment economic, ci și în faliment moral, deci ar trebui puși sub tutelă, federalizați, împărțiți, trimiși la munca de jos, desființați. Tot în categoria unor astfel de manevre se înscriu și afișele jignitoare lipite pe tramvaie la Paris (de care nu francezii sunt vinovați), în care se scrie „atenție, sunt romani, feriți buzunarele”(!) Îi și bănuim pe cei care se ocupă cu astfel de josnicii politice, dar se pare că în dragoste și-n politică orice mijloc e permis. Ceea ce înseamnă că politica nu se împacă nici cu buna credință, nici cu spiritul sportiv, calități pe care nici adversarii noștri nu le revendică.

Ne întrebăm de multă vreme, cine orchestrează toată această antipropagandă, preluată de coloana a cincea din țară dar și de consumatorii de presă care, unii dintre ei, par incapabili de a judeca cu propriile lor mintișoare.

Iată un alt exemplu: în aceeași zi, la orele 10³⁰, tot la Realitatea, o doamnă pomenea de „pupincurismul tipic românesc”. (Ce mai doamnă!) Sau alt dobitoc, cică: „e mai neplăcut să trăiești în România decât să mori”. Păi atunci, du-te domnule în… alt loc că nu te ține nimeni aici, legat la conovăț.

România, mamă oropsită dacă până și copiii tăi mușcă până la sânge sânul de la care au supt!

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 5/11 martie 2010

O reclamă T.V. repetată pe ecranele T.V. până la imbecilizarea telespectatorilor imobilizați în fotolii, deși în aparență nevinovată, ne-a atras în mod întâmplător atenția făcându-ne să ne cutremurăm din cauza gravelor consecințe pe care le poate avea în mentalitatea întregei societăți, mai ales în cea a tinerelor generații.

Iată, pe scurt, scenariul: o familie cât se poate de cumsecade cu un tată de familie onorabil, care primește de dimineață din mâinile unei soții iubitoare o ceașcă de cafea fierbinte și, probabil, pentru a-și deștepta fiica, obișnuită să stea ceva mai mult în pat, suflă aburul îmbietor spre ușa camerei în care doarme scumpa lui copilă pe care o iubește ca pe ochii din cap! Ușa se deschide imediat și horresco referens, apare figura distinsă a unui tânăr necunoscut, frumușel și obraznic, care îi ia ceașca din mână, zice mersi și se recomandă cu nonșalanță: sunt prietenul Corinei…

Totul pare, nu-i așa? – o situație normală, banală, nesemnificativă, toată lumea e fericită, bea cafea, nimeni nu a pățit nimic, tinerii poate că se și iubesc la modul ideal nu doar la propriu, dacă se vor hotărî să se căsătorească foarte bine, tăticu are cincizeci de milioane puse la CEC pentru treaba asta, dacă au alte proiecte, nu-i nimic, ei să fie sănătoși, ce atâta tevatură pentru niște instincte firești? Lăsați, domnule, copiii să-și trăiască viața, că doar una are omul (și o gaură-ciorap!), și destul ne-am pătimit noi cu tot felul de dogme idioate pe care și popoarele civilizate le-au dat la gunoi!

Așa o fi valabil în literatura post-modernistă în care fiecare erou se conjugă din răsputeri cu fiecare eroină și după ce se termină lista o iau de la capăt. Numai că noi, dinozaurii, acei indivizi lăcrimoși care după ce-și dau pensia în casă, rămân pe prispă cu ochii-n soare, suntem de altă părere, învechită probabil, dar cu ea o să ne îngropați. Că fiica ta pe care o plimbai de mână prin parc, începe să-și aducă acasă amanți, li se pare unora un gest firesc, să fie la ei acasă! Numai că tu, pater familias, ești în pragul unui infarct; asta e treaba ta dacă ai rămas în urmă cu libertatea sexuală! Totuși, nimic nu ne poate împiedica să ne întrebăm și noi, prostește, unde e rușinea, respectul pentru cei care te-au crescut și care te întrețin la studii, simțul moral fără de care orice societate se duce de râpă, obligația copiilor de a cere și sfatul părinților în problemele de viață… S-au dus pe apa Sâmbetei?… Societatea modernă pe care ne-o propune nouă filosofia socială nu mai are nevoie de bun simț? Pentru cine e mai bună destrăbălarea și cățeleala din filme și din realitate; ce câștigă societatea scoțând la suprafață toate jocurile secunde ale instinctelor umane? Oare ne vor binele acești mentori mondiali, pe care nu i-a chemat nimeni, atunci când dizolvă familiile obligându-ne să acceptăm, sub masca libertății individuale, tot felul de psihopați, pederaști, așa-zișii „gay” (unii ambasadori), cu procesiuni scandaloase în care cei care-i huiduie sunt amendați. Tradițiile autohtone nu mai au nicio valoare? Sunt mai adevărate fanteziile erotice ale unor străini?

Dar dacă puștoaica din reclamă se nărăvește și la bani și cadouri și începe să-și schimbe adoratorii cum ai schimba o pereche de șosete?… Te-mpaci cu ideea și zici bodaproste că aduce și ea un ban în casă, sau o trimiți să-și clătească nostalgiile subliminale pe la locuința tivitorului sau prin case special amenajate? Dar să-ți lase căminul tău creștinesc ferit de zângănelile de lighean ale modernelor modalități de a înțelege viața și libertatea.

Nu vrem să opunem dorinței de libertate a tinerilor o morală prăfuită a tombaterelor cu un picior în groapă, care nu mai au altă plăcere decât să tot dea la sfaturi în dreapta și-n stânga. Dar, fără un cod moral toate marile imperii s-au fărâmițat și au dispărut. Luxura este calea secretă a inamicilor de a te înjunghia în punctele cele mai vulnerabile. Se începe cu filme depravate, cu introducerea de droguri, cu defilări de ființe decăzute care sunt în stare să-și ridice fustele și-n fața bisericii, cu generalizarea unor șnururi în zona fesieră, cu moda dezgolirii în public.

În filmulețul de care vorbeam, mama știa că fie-sa are un ciocănar la apartament, și-i părea ceva normal! Halal Mamă! Poate că tot dumneaei încasa și taxa de parcurs, fără să plătească TVA-ul.

Mă și îngrozesc la gândul că, mâine-poimâine, vreunul din realizatorii amorului fără frontieră dă buzna peste mine, la mine în casă, ieșind din budoarul fiicei mele în picioarele goale, și-mi cere foc la țigară, mă și admonestează: „Băi, tataie, dar prost ai crescut-o pe nebuna de fie-ta! Ba nu vrea aia, ba nu vrea aia! Ce educație i-ați dat, că văd că nu sunteți chiar de la țară!…” Să nu-l iei de turul pantalonilor și să dai cu el pe ușă-afară?…

O, Doamne, ia măcar acest pahar de la buzele noastre, și mai lasă-ne copiii în pace!, dacă altă putere n-ai!

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 19/28 februarie 2010

Părintele Alexei Mateevici a spus bine în versurile sale, că una din metodele de aservire a unui popor este să-i poluezi graiul, să-l împestrițezi cu vorbe și expresii care nu creează familii de cuvinte și trebuiesc învățate pe dinafară, și să bălmăjești întreg sistemul educațional cu reforme inutile și nenecesare. Nu, sabotorii graiul au multe de făcut, săracii… „Numai dați-ne voi graiul”, ne atrăgea atenția prea cinstitul părinte, și nimic nu e mai adevărat în zilele noastre ca acest avertisment venit din adâncul inimii.

Mai întâi să observăm cum ni se bagă pe gât, sistematic și persuasiv, expresii în limbi străine care nici nu se mai traduc, ca și cum „stupid people” ar fi obligat să le știe din naștere! Dăm câteva: all inclusiv, I love to entertain you, job (nu-i mai zice serviciu), target, O.K., Ceau.

Sau sunt eliminate cuvinte din fondul românesc care nu deranjau pe nimeni: țăran (acum e fermier), locație (loc) etc. Sunt o groază, nu le mai înșirăm aici. Și pe vremea ocupație rușești încercau unii să se bage diverși termeni rusofoni pe gât, cu oribila emisiune: „să învățăm limba rusă cântând”, dar parcă nu era presiunea atât de mare. Suntem de acord ca anumiți termeni tehnici să fie adoptați, sau alții care prin folosire au căpătat, vrând-nevrând, drept de cetățenie, dar când influențarea se face cu îndârjire și cu intenție ascunsă, atunci totul devine periculos.

Să ne înțelegem: orice limbă e o capodoperă a poporului respectiv. Beniuc avea dreptate să se fălească pentru că știa șapte limbi „și rusește”, chiar dacă devenea ridicul prin această formulare. Dar o limbă nu trebuie folosită ca element politico-ideologic, de compactare a unor popoare mici băgate sub obroc. O limbă străină trebuie învățată cu metodă, cu seriozitate, împreună cu cultura neamului respectiv. Cel care o învață trebuie să devină mai bogat intelectualicește, nu să memoreze ca un robot fraze și expresii, numai ca să poată înțelege ordinele stăpânilor și ca etnia respectivă să se topească în magma cosmopolită, unde să-și piardă demnitatea și personalitatea. Și pe urmă ce atâta englezeală la televizor! Nu vedeți că e o modă? Să reintroducem emisiunile de învățarea unor limbi străine, ca să învețe oameni, în primul rând engleza, care văd că devine un fel de „koine”, (de limbă generală) limba tuturor și a nimănui! Nu avem nimic împotrivă, dar să o învățăm fără a ne sărăci, siliți de cineștie ce intenții secrete ci pentru a ne lărgi orizonturile culturii și solidarității umane.

De aici, de la disprețul programatic pentru limba și cultura română și până șa defăimarea a tot ce este românesc, nu mai e decât un singur pas, pe care semidocții și snobii l-au trecut de mult. E o operație insidioasă, indusă mai de mult de neprietenii noștri mici și dragi, da-le-ar Dumnezeu după inima și puritatea lor sufletească (!?). Să știți că prin alte părți e mult mai rău ca la noi! Cine a spus că adevărul e mai presus decât Platon, nu a fost prieten cu Platon! Noi credem că „salus patriae suprema lex esto”, și că în aceste zile când se duce și un război de imagine, defăimarea este și rămâne cea mai perfidă armă! Când țara noastră e la ananghie, cum e acum, nu mai venim și noi să-i dăm cu buretele de oțet pe la buze. Să ne corectăm când suntem în putere, nu când le convine detractorilor noștri. Să ne spălăm rufele în buricul târgului numai când avem săpun și alte rufe curate, nu când am rămas numai cu o zdreanță pe noi!

Ni se mai bagă pe gât cu stăruință, și alte moravuri neomenești. Noi am propune ca televiziunea să mai rărească cu scenele de violență, ba chiar să le elimine, fiindcă nu duc la nimic bun, ba le mai și inspiră, pe acele lăpădături cu inele în buric care se tatuează ca niște ocnași scăpați de la pârnaie. Iar cei care nu au fost dovediți apar pe scene cu pălării de borfași în cap și cu pantaloni jegoși și găuriți ca să ne zbiere niște ritmuri infernale pe care nu le înțeleg nici ei, dar slăbănogii intelectuali din public se dau în vânt și mai și leșină, deși n-au înțeles despre ce e vorba. Propunem să se elimine ace odios „wrestling”, care nu e decât o păruială infamă, în care nu există nici o fărâmă de „fair play” și care urmăresc ologirea pe viață a adversarului. Bărbăția e suficient exprimată prin box (nu-l recomandăm) dar acum se dă și cu picioarele și probabil că or să se și muște (cum a făcut Tyson). Mai rămâne să-și bage degetele în ochi și să se înjure de mamă! Halal spirit sportiv! Halal civilizație occidentală americană!

Iar pe partea erotismului, putem spune că e un dezastru moral! Nu vezi film fără scene de coțăială la care bieții artiști sunt obligați să participe, ca să ia niște lepre de producători cât mai mulți bani. Natura știe foarte bine cum se fac copiii, nu trebuie să vină niște perverși să facă bani dintr-asta!

Hegemonii fac orice porcărie ca să pulverizeze morala socială care până acum a funcționat ca un liant social. Acum gunoiul unor moravuri perverse sunt scoase la suprafață fără nici o rușine. Bă, poponarilor, dacă vă filează o lampă, închideți-vă, dracului, în pivniță, și scărpinați-vă între voi până vă vine bâtul, nu mai umpleți lumea de escrementele voastre liberaliste înțelese anapoda! Hai sictir!

Ca să nu mai vorbim de mizeria reclamelor idioate, care îți întrerup cu nerușinare spectacolul (filmul) pe care vrei să-l vizionezi și tu, poate chiar cu familia, și vin ăia cu tot felul de bandaje menstruale, cu racaieli de bătături, cu masaje de prostată, sau cu minciuni despre mărfuri care, dacă ești fraier și le cumperi, după două săptămâni ți se strică, și trebuie să dai bani pe altele la fel de proaste.

E o păcăleală generală, nici măcar inteligentă, pe care speculanții o orchestrează, iar autoritățile o tolerează ca să-și rumege în tăcere, taxele lor enorme, amenzile oneroase și comisioanele lor ilicite, nu le-ar mai muri mulți înainte!

Fraților, se pare că am cam rupt-o-n fericire! Deșteaptă-te, române!

de Nicolae-Paul Mihail

Pretexte — Timpul, 12/18 februarie 2010

Când să zicem și noi bogdaproste că am scăpat de schelălăielile politice de la televizor și de prin ziare, un nou val de ciorovăieli și de orăcăieli ca la ușa cortului izbucnește parcă mai virulent decât în timpul luptelor electorale. Unii învingători devin intransigenți și-și fac de cap dând decrete care mai de care mai aberante, iar învinșii, cu toate aerele lor de conți în frac, se dovedește că nu știu să piardă (deci politica nu e un joc de gentlemeni), și că așa zisa nouă clasă politică nu prea are democrația în sângele ei albastru.

Uite că nici de Anul Nou, nici de sfântul Ion, nici măcar de ziua martirului nostru național, pe care „elitiștii” noștri mici și negricioși nu pierd nici un prilej să-l scuipe din toți bojocii, nu am fost scutiți de ciorovăielile triviale și cinice ale unor „analiști” (bine zis!) care ciripesc într-una ca vrăbiile pe bălegar, opintindu-se să convingă pe toată lumea că albul e negru, și invers, și că grețoșeniile care se publică azi prin revistele literare sunt mai valoroase decât înalta gândire a lui Mihai Eminescu. (Perseverare diabolcum…) Dar ce să mai zicem dacă îl înjură și pe Cristos, iar pe nobilul popor daco-roman un aschimodie de grecotei îl declară de origine cumană; atunci ne putem aștepta la orice infamie.

Unirea de la 24 ianuarie a pălit și ea în fața haloimăsului făcut în perioada respectivă, mai sugestiv numită a Dezunirii. O dezunire care a devenit cronică și a intrat în vorbirea curentă aplaudată de oficialități, care l-au pus protos la cultură pe însuși filosoful Fecală, iar acum au pus un minoritar la acest minister, un om cumsecade, dacă nu-i vine să tragă cu pistolul când aude de Miorița, de Goga, Iorga, Blaga, și alții, și alții…

Asistăm în continuare la același circ trivial, un spectacol nesănătos și imoral, la care noi, iobagii de etnie romană, privim cu gurile căscate, așteptând să vedem pe cine mai ia presa în tărbacă, și sperând să mai vină o dată, pe sus, americanii, ca să ne salveze și de „ăștia” cum ne-au salvat și de „ăia”, dar mai cu milă și în așa fel încât să nu cădem din lac în puț! Între timp, ne-am convins că între poporul spectator și între pseudo-reprezentanții săi aleși este o totală nepotrivire de caracter, întrucât multe din reglementările abuzive decretate de înaltele foruri au fost respinse de popor prin referendum. Ceea ce înseamnă că aleșii sunt de-ai noștri numai până se văd dumnealor cu sacii-n căruță, că pe urmă nu le mai pasă de „al doamnei vaci fiu”, din fabula binecunoscută.

De obicei, pe noi, talpa țării, plătitorii entuziaști de impozite mai mari ca veniturile, de taxe care cică ne protejează de E-uri și de alte blestemății de import și de amenzi oneroase pentru fiecare mișcare greșită, nu ne mai întreabă nimeni din ce trăim, de ce dăm falimente dacă suntem cinstiți, de ce plătim de istov dușegubina deși n-am omorât pe nimeni, de ce plătim impozit pentru locul de sub casă din moment ce nu ne-am născut în aer, de ce ne vindem casele ca să achităm asigurări la stat și la dracu? Unii zic că toate jurămintele patriotice ale aleșilor, făcute înainte de alegeri sunt demagogie curată și că atunci când distinșii conducători își iau vreun angajament, ei, pe la spate, își țin degetele încrucișate, „amanet”, ca să aibă conștiința împăcată în caz de nerealizare.

Alții însă, zic că tot acest slalom politico-ideologico-administrativ se datorează faptului că gauleiterii noștri europeni, care nici măcar nu se mai ascund, ne impun tot felul de tâmpenii, dar nu fiindcă ar fi proști ca noaptea și n-ar cunoaște realitățile de pe la noi, ci ca să ne bage în faliment, să nu mai putem crâcni, și să ne întoarcă pe plătit când și cum vor ei.

În calitate de cetățeni de gradul zero barat, care am ajuns la categoria „frimiturilor” bugetare, ne bucurăm imens că am găsit aici la Timpul, o publicație de o imparțialitate tipic oltenească, (ziarele din Capitală fiind prea cu nasul pe sus, ocupate fiind cu dresul busuiocului), un locșor mai ferit ca să putem spune și noi ce ne doare. Sunt foarte multe de reproșat noii societăți apărute după răscoala internațională a lui popa Tökes, dar noi vom întârzia mai mult asupra aspectului cultural, care o fi el sublim, dar la noi începe să lipsească cu desăvârșire, oricât s-ar poza falșii propăvăduitori cu deștiul la tâmplă și cu papion ca o fundă pe o cutie cu rahat cu stafide și fistic. Acești vătafi literari nici nu pot înțelege marile valori ale neamului nostru, fiindcă ei trag spre cu totul alte tradiții. Și ne pomenim la un moment dat cu sfinți Valentini, cu sfinte Barbara, cu pupături sub vâsc, cu hallowenuri vrăjitorești, cu experiențe dodecafonice, cu mofturi fără valoare care luptă cu îndârjire să arunce la gunoi toate tradițiile noastre strămoșești. Am ajuns rău dacă și cuvântul „naționalist” care înseamnă „om care își iubește patria”, a devenit un fel de insultă la noi, pe când la alții a rămas o virtute.

O să mai perorăm pe chestia asta.