de Nicolae-Paul Mihail
Pretexte — Timpul, 12/18 februarie 2010
Când să zicem și noi bogdaproste că am scăpat de schelălăielile politice de la televizor și de prin ziare, un nou val de ciorovăieli și de orăcăieli ca la ușa cortului izbucnește parcă mai virulent decât în timpul luptelor electorale. Unii învingători devin intransigenți și-și fac de cap dând decrete care mai de care mai aberante, iar învinșii, cu toate aerele lor de conți în frac, se dovedește că nu știu să piardă (deci politica nu e un joc de gentlemeni), și că așa zisa nouă clasă politică nu prea are democrația în sângele ei albastru.
Uite că nici de Anul Nou, nici de sfântul Ion, nici măcar de ziua martirului nostru național, pe care „elitiștii” noștri mici și negricioși nu pierd nici un prilej să-l scuipe din toți bojocii, nu am fost scutiți de ciorovăielile triviale și cinice ale unor „analiști” (bine zis!) care ciripesc într-una ca vrăbiile pe bălegar, opintindu-se să convingă pe toată lumea că albul e negru, și invers, și că grețoșeniile care se publică azi prin revistele literare sunt mai valoroase decât înalta gândire a lui Mihai Eminescu. (Perseverare diabolcum…) Dar ce să mai zicem dacă îl înjură și pe Cristos, iar pe nobilul popor daco-roman un aschimodie de grecotei îl declară de origine cumană; atunci ne putem aștepta la orice infamie.
Unirea de la 24 ianuarie a pălit și ea în fața haloimăsului făcut în perioada respectivă, mai sugestiv numită a Dezunirii. O dezunire care a devenit cronică și a intrat în vorbirea curentă aplaudată de oficialități, care l-au pus protos la cultură pe însuși filosoful Fecală, iar acum au pus un minoritar la acest minister, un om cumsecade, dacă nu-i vine să tragă cu pistolul când aude de Miorița, de Goga, Iorga, Blaga, și alții, și alții…
Asistăm în continuare la același circ trivial, un spectacol nesănătos și imoral, la care noi, iobagii de etnie romană, privim cu gurile căscate, așteptând să vedem pe cine mai ia presa în tărbacă, și sperând să mai vină o dată, pe sus, americanii, ca să ne salveze și de „ăștia” cum ne-au salvat și de „ăia”, dar mai cu milă și în așa fel încât să nu cădem din lac în puț! Între timp, ne-am convins că între poporul spectator și între pseudo-reprezentanții săi aleși este o totală nepotrivire de caracter, întrucât multe din reglementările abuzive decretate de înaltele foruri au fost respinse de popor prin referendum. Ceea ce înseamnă că aleșii sunt de-ai noștri numai până se văd dumnealor cu sacii-n căruță, că pe urmă nu le mai pasă de „al doamnei vaci fiu”, din fabula binecunoscută.
De obicei, pe noi, talpa țării, plătitorii entuziaști de impozite mai mari ca veniturile, de taxe care cică ne protejează de E-uri și de alte blestemății de import și de amenzi oneroase pentru fiecare mișcare greșită, nu ne mai întreabă nimeni din ce trăim, de ce dăm falimente dacă suntem cinstiți, de ce plătim de istov dușegubina deși n-am omorât pe nimeni, de ce plătim impozit pentru locul de sub casă din moment ce nu ne-am născut în aer, de ce ne vindem casele ca să achităm asigurări la stat și la dracu? Unii zic că toate jurămintele patriotice ale aleșilor, făcute înainte de alegeri sunt demagogie curată și că atunci când distinșii conducători își iau vreun angajament, ei, pe la spate, își țin degetele încrucișate, „amanet”, ca să aibă conștiința împăcată în caz de nerealizare.
Alții însă, zic că tot acest slalom politico-ideologico-administrativ se datorează faptului că gauleiterii noștri europeni, care nici măcar nu se mai ascund, ne impun tot felul de tâmpenii, dar nu fiindcă ar fi proști ca noaptea și n-ar cunoaște realitățile de pe la noi, ci ca să ne bage în faliment, să nu mai putem crâcni, și să ne întoarcă pe plătit când și cum vor ei.
În calitate de cetățeni de gradul zero barat, care am ajuns la categoria „frimiturilor” bugetare, ne bucurăm imens că am găsit aici la Timpul, o publicație de o imparțialitate tipic oltenească, (ziarele din Capitală fiind prea cu nasul pe sus, ocupate fiind cu dresul busuiocului), un locșor mai ferit ca să putem spune și noi ce ne doare. Sunt foarte multe de reproșat noii societăți apărute după răscoala internațională a lui popa Tökes, dar noi vom întârzia mai mult asupra aspectului cultural, care o fi el sublim, dar la noi începe să lipsească cu desăvârșire, oricât s-ar poza falșii propăvăduitori cu deștiul la tâmplă și cu papion ca o fundă pe o cutie cu rahat cu stafide și fistic. Acești vătafi literari nici nu pot înțelege marile valori ale neamului nostru, fiindcă ei trag spre cu totul alte tradiții. Și ne pomenim la un moment dat cu sfinți Valentini, cu sfinte Barbara, cu pupături sub vâsc, cu hallowenuri vrăjitorești, cu experiențe dodecafonice, cu mofturi fără valoare care luptă cu îndârjire să arunce la gunoi toate tradițiile noastre strămoșești. Am ajuns rău dacă și cuvântul „naționalist” care înseamnă „om care își iubește patria”, a devenit un fel de insultă la noi, pe când la alții a rămas o virtute.
O să mai perorăm pe chestia asta.