Nicolae-Paul Mihail
Remember — Epigrama, pag. 38
La începutul acestei veri prăpăstioase, plină de neliniște și de insatisfacții existențiale, a plecat dintre noi prea bunul și cumsecadele nostru confrate Valentin Smarand Popescu spre acea lume virtuală, plină de iluzii și de presupuneri. Cu toate că în ultimii ani un accident vascular l-a ținut departe de viața breslei, în care se implicase cu devotament și pricepere, noi nu l-am scos din memoria afectivă a comunității scriitorilor de literatură satirico-umoristică, în speță de epigramă, personalitatea sa pragmatică și eficientă rămânând ca un grăitor exemplu în istoria plină de notabile realizări a Uniunii Epigramiștilor din România din ultimele decenii și ale filialei ei craiovene.
L-am cunoscut cu un an sau doi înainte de 1980 când am devenit eu-însumi membru (de onoare) al cenaclului de epigramă craiovean C.S. Nicolaescu-Plopșor, al cărui corifeu era Smarand. Era o confrerie mare și valoroasă care, cu timpul, s-a subțiat din cauze naturale, membrii ei nefiind prea tineri. În anii următori am început să edităm revista Păcală (37 numere) desigur cu largul concurs al tuturor membrilor de cenaclu. Smarand, în calitate de lider, a știut să ne polarizeze în jurul acestei nobile acțiuni literare și tot el este cel care a reușit să adune fondurile necesare. (Mii de mulțumiri domnului inginer Mândruleanu, susținătorul tradițional al revistei, precum și Regionalei C.F.R. Craiova, reprezentată de dl. Valeriu Grădinaru (el-însuși epigramist). Esențială a fost și colaborarea entuziastă și totalmente gratuită a confraților, al căror nume se cade să-l notăm și aici: Miltiade Ionescu, Ionică Laurian (cel mai talentat), Mircea Ursei, Ctin. Păun, doctorii Ștefan Marinescu, Nicanor Plămădeală, Moisiu, Bena, apoi Rodica Ștefănescu, Mariana Cârțână, Barbu Morcovescu și soția, Gh. Dragu, Virgil Scărlătescu. Prețioase au fost și sugestiile lui Gabi Bratu, prof. Ion Pătrașcu, George Corbu, președintele Uniunii, Elis Râpeanu și alții. Personal am ținut cinci rubrici aproape în fiecare din cele 37 de numere. După 1989 revista a început să îngeneze, fondurile s-au mai diluat (deși colaborările erau gratuite) și, după un „existus” discret, dar dramatic, a survenit și ieșirea din linia întâia a neobositului organizator Smarand, pe care inexplicabilele legi ale întâmplării l-au redus la tăcere.
Din punctul meu de vedere, care coincide cu părerea generală, Valentin Smarand Popescu a fost un camarad devotat, perseverent și vigilent, atent căutător de noi talente, excelent descoperitor de fonduri, soluții și inițiative. Într-adevăr, pentru el epigrama era mai curând un „violon d’Ingres”, deși o practica și o drămuia cu deosebită asiduitate. Prefera însă fabula, un mod mai voalat de a critica societatea și pe semenii noștri căzuți în păcat. În acest domeniu reușise să-și creeze un stil propriu, între reportaj și admonestare, cultivând o „politică cu delicatesuri”!… Ca profesionist al catrenului era destul de mizericordios cu pacienții săi, dar nici nu ascundea gunoiul sub covor. Era evident că, mai mult decât alții, avea cei șapte ani de-acasă (în total optzeci), căci se arăta reverențios cu doamnele, nu l-au auzit înjurând (ca-ntre băieți) niciodată, nici măcar drăcuind. Era punctual, parolist, stăruitor, cooperant în toate acțiunile sale, dar intransigent în fața unor machiaverlâcuri de orice speță. Iubea în mod sincer falanga epigramiștilor și lupta din răsputeri pentru păstrarea unității și solidarității acesteia. Nu cum fac astăzi acei agenți din afară ai disoluțiunii, care disprețuiesc tot ce e românesc, nedându-și seama că-și taie singuri craca de sub picioare. Iar dacă pe unii confrați și i-a lăudat prea mult, a făcut aceasta în stil oltenesc, ca să aibă de unde lăsa la o eventuală tocmeală literară.
După ce s-a retras în nedorita sa singurătate biologică, asupra epigramei craiovene s-a lăsat o nemeritată ceață, lipsită de orizont și de inițiative. Calitatea vechilor membri era aceeași, lipsea doar factorul polarizant, care nu se află chiar pe toate drumurile. În prezent, din fericire, a apărut în industrie eminentul organizator Petre Gigea-Gorun, personaj charismatic, care a reușit să relanseze cenaclul craiovean pe orbită, ca for epigramistic reprezentativ pentru întregul areal oltean.
Chiar dacă acum nu mai strălucește, steaua lui Valentin Smarand Popescu a rămas în panoplia nobilei noastre meserii ca o decorație binemeritată. Datorită ei drumul epigramei nu poate fi decât ascendent, chiar împotriva tembelizării culturale oficiale pe care o întâmpinăm astăzi.
Smarand, iubit confrate, dacă-l vezi pe Cincinat, să-i spui că nu ne lăsăm intimidați de mofturile dogmatice ale pseudo-elitiștilor insipizi, pentru care inteligența și cuvântul de spirit sunt prea sus precum strugurii pentru vulpea din fabulă.
În galeria umoriștilor de merit locul lui Valentin Smarand Popescu este peren și binemeritat.