Vasile Ioan Ciutacu
Convorbire cu scriitorul Nicolae-Paul Mihail — Ziar de Sinaia, 10-15 martie 2010, pag. 15
După cum se știe, de multe ori, viața scriitorului se confundă cu propria-i scriere. Adeseori, viața acestuia trezește interesul celor care au avut de-a face cu opera sa. Sunt scriitori care greu s-au lăsat „descoperiți” în scurta ori îndelungata lor ședere pe pământ. Mă gândesc aici la formidabilul prozator și poet Ștefan Bănulescu, care era de-o muțenie și discreție nepământeană, lăsând mai târziu înaintașilor, eventual, plăcerea să-l descifreze.
De-o zgârcenie identică dă dovadă și scriitorul Nicolae-Paul Mihail care, retras la locuința sa din cartierul Furnica, din Sinaia, nu încetează să-și „împingă” mai încolo, amabil, pe cei care i-ar descoase viața. E un gest de noblețe sufletească, de om care știe ce face și nu e un încurcă-lume. Dimpotrivă. Își asumă atât riscurile, cât și gloria. Că, nu-i așa, gloria este cel mai greu lucru de stăpânit de către ființa umană. Surpriza a venit când, pe la începuturile verii trecute, atât de scurte și de capricioase, insistând, a fost de acord, în casa domniei sale, să pornim reportofonul. Iar astăzi, când încredințăm tiparului cuvintele noastre de atunci, desprinse de pe banda magnetică fidelă întru-totul, nu facem altceva decât să fixăm în memoria timpului, sper, o parte din această poveste frumoasă numită Nicolae-Paul Mihail, scriitor cu dar de suflet și de minte.
V.I.C.: Domnule Nicolae-Paul Mihail, vă rog să debutăm cu: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Altfel spus, când v-ați dat seama că nu puteți exista în afara scrisului?
Nicolae-Paul Mihail: Numai puțin înainte de a socoti că totuși viața are limitele ei, mi-am dat seama că aș fi putut exista și în afara scrisului, pentru că până acum n-am avut nevoie să mă gândesc la acest lucru, fiind obligat să cuget la cum pot să trăiesc în prezent. A trăi în prezent nu este o treabă ușoară. A fost greu pentru generația mea, care a trebuit să treacă prin furcile caudine ale unor mari imperii care și-au impus destinele lor și asupra bietei populații românești, și care, după cum vezi, nici acum nu este liberă. Dar am știut, întotdeauna, că, în avatariile mele sociale și profesionale, am avut de la naștere un colac de salvare — înclinația spre artă. Și pe care am valorificat-o în mai multe feluri, mai bine sau mai rău. Într-adevăr, vocația artistică, literară în cazul nostru, este dominantă, esențială, și este necesar să te fi născut cu ceea ce trebuie, cum spunea Boileau, cu acel dar secret de la Dumnezeu. Asta este valabil nu numai în literatură, ci și în biserică, de exemplu. Și-acolo ai nevoie de har. Nu mai vorbesc în călătorii, în descoperiri științifice etc., unde ai nevoie de această informație pe care ți-o dă, pe tavă, o forță superioară.
V.I.C.: Lumea avizată știe de prietenia dvs. cu marele scriitor Eugen Barbu. V-aș ruga, cu sinceritatea care vă caracterizează, să detaliați acest lucru. Cât a fost amiciție, cât a fost admirație față de opera sa, sincope etc.?
Nicolae-Paul Mihail: Cu Eugen Barbu am fost prieten din 1943, 9 septembrie, de când a intrat el în armată, la Școala Militară de Ofițeri de Jandarmi. În timp ce curățam armele, eu le spuneam colegilor mei de grupă tot felul de glume și bancuri. Sau găselnițe satirico-umoristice. Lui i-a plăcut chestia asta, ne-am racordat la acest fel de a fi, ca să spun așa, și am tras concluzia că ne înțelegem și pe alte planuri, mai târziu, nu numai pe chestiunea bancurilor militare. Și-am rămas foarte legați, din 1943 și până când s-a stins din viață, la 9 septembrie 1993. Deci, am fost prieteni 50 de ani, o viață de om, nu? Am colaborat bine, ne-am înțeles excelent, a fost între noi, dacă vrei, o camaraderie adevărată. Dar nu întotdeauna a fost lineară, pentru că fiecare evoluăm în viață în funcție de reușita sau nereușita noastră. La început, îți spuneam, am fost niște oameni foarte apropiați. Ulterior însă el, care avea și motive puternice să îmbrățișeze o politică acuzat democratică, fiind și la București, a progresat, ca să zic așa, și într-un fel mi-a oferit și mie mai târziu un câmp de desfășurare mai bun, pe care l-am folosit și eu, și el, în sensul că am reușit să colaborăm și să scoatem niște lucruri destul de acceptabile din punct de vedere artistic.
V.I.C.: Doresc să nu trecem prea ușor peste „fenomenul Barbu”! Cum este percepută la ora actuală o operă de valoare care cuprinde Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor ș.a.? De ce oare o asemenea „tăcere”, sau de ce anumiți literați, ca să zicem așa, o împing mai încolo?
Nicolae-Paul Mihail: Opera lui Barbu, și nu mă refer numai la Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor, ci la orice a scris el, poartă pecetea unui scriitor de mare talent, un talent de o forță românească, citadină, bucureșteană, pe care puțini scriitori o au sau au avut-o. El este minimalizat astăzi pentru că a reușit să dezmaște pe acei corifei care în timpul comunismului împărțeau decrete de talent și de geniu. Și care acum s-au mutat toți în America sau în alte părți mai apropiate de noi.
V.I.C.: Adică?…
Nicolae-Paul Mihail: El a fost departe de a fi un tip intuitiv. Era un ins care citea foarte mult, studia, nota, făcea fișe (sper ca fișele pe care le-a creionat să nu fie risipite în neant sau să i le fi aruncat moștenitorii la gunoi), era un tip foarte muncitor. Se scula dimineața târziu, dar de pe la orele 11.00 și până pe la 15.00 „clănțănea” în disperare la mașina de scris. Sunt cărți de mare valoare, hai să le spunem așa: Groapa arată o lume mai jos decât în groapă, o sublimă. Principele dezvăluie un conducător care este în afara lumii, iar Săptămâna nebunilor înfățișează o altă lume decât cea pe care o trăim acum. Deci, Barbu a dat naștere unui program literar și filozofic foarte interesant, pe care el nu l-a teoretizat. Nu s-au găsit până astăzi teoreticieni care să evidențieze treaba asta. Când i-am propus să facem așa ceva, el a zis: las’ că aranjez eu, ca să scoatem aceste opere la o editură mare. Nu s-a făcut proiectul, iar după ’89, când a revenit la mine, i-am spus: te duci să-l faci cu ăia, nu cu mine?
V.I.C.: Un alt prieten al dvs. este poetul Viorel Dinescu. Cât a cântărit această prietenie în opera lirică a mai tânărului dvs. confrate?
Nicolae-Paul Mihail: Viorel Dinescu este un poet foarte interesant. Cine îl aude cum vorbește în cancelarie (este profesor de matematici!) sau în faptele diurne, nu dă doi bani pe el. Dar nu asta e viața lui. Din exterior așa pare, dar în realitate el studiază, aprofundează. Contează și faptul că a dat peste cineva cu douăzeci de ani mai mare decât el, având o perspectivă și o cultură mai bogată. Am știut să-l scutesc de efortul de a se descoperi singur. Și-n poezie l-a ajutat faptul că studiază matematica, nepărăsind niciodată logica. V.I.C.: Dar în poezie parcă trebuie și puțină nebunie!
Nicolae-Paul Mihail: Tocmai eu, spunându-i că poezia e invenție deasupra realului, nu puțin deasupra lui, l-am ajutat să-și direcționeze mai bogat și avântul său sălbatic. L-am scutit de efortul de a mai scurta căuta singur. Și-n poezie l-a ajutat faptul că a contat și faptul că a dat peste cineva mai vârstnic. Ca profesor de matematică, nu scrie niciodată logic, nici o dată logică.
V.I.C.: Ce a însemnat colaborarea în acest sens cu Eugen Barbu?
Nicolae-Paul Mihail: Eu am luat aceiași bani ca și Barbu.
V.I.C.: Nu m-aș referi la bani, ci la munca efectivă.
Nicolae-Paul Mihail: Era o muncă în tandem: unul venea cu o idee, celălalt cu altă idee; unul era cu eșalonarea secvențelor, cu acțiunea, altul cu dialogul. Eu cu Barbu ne-am înțeles foarte bine. Vă dau un mic amănunt: când Barbu nu se lansase și era corector la tipografie, venea cu rebuturi tipografice din marea poezie a lumii. Și le citeam nopți întregi la domiciliul lui din București. În ceea ce privește talentele mele la desen, la schițele în creion, pe acestea le fac din amorul artei, din plăcere, să mă distrez. Arghezi, de exemplu, desena pe marginea hârtiei scrise sau de scris, zilnic. Înainte de a se apuca de presă, era mort după ea.
V.I.C.: Sunteți autor al unor romane; ați iscălit numeroase scenarii de film; ați făcut cronici despre artiști și arte plastice, de adâncime și de bun simț; cu penița lui Nicomah ați scris numeroase epigrame; v-a apărut o carte de poezie; știu că prindeți bine în buioane chipurile confraților, găsindu-le trăsătura specifică de caracter; pamfletar de temut. Iată un portret al personalității artistice Nicolae-Paul Mihail. De la înălțimea vârstei dvs., care dintre aceste „meserii” vă este astăzi mai dragă?
Nicolae-Paul Mihail: Nu știu cine a spus că orice aș încerca să scriu devine vers. Nimic din ceea ce am scris eu nu a fost fără a-l dori să scriu, fără plăcerea de a scrie. La comandă n-am scris. Poate că am făcut-o la rugămintea unor colegi de redacție. Într-adevăr, am acum 21 de volume, din care trei urmează să apară anul acesta. Le-am terminat, sunt la editură, două sunt deja culese, la unul mai am puțin de terminat. Doresc ca acestea să le lansez la Caracal, și nu la Centrul Cultural „Carmen Sylva”, unde este mai greu de urcat. După cum bine știi, Caracalul este mai la șes și n-ai mai trebui să mai urci atâtea trepte. Deci, am 21 de volume, 19 scenarii de film în colaborare cu Eugen Barbu, care avea putere acolo, la București, printre care filmele cu Mărgelatu.
V.I.C.: Pe note?
Nicolae-Paul Mihail: Nu! Că nu mai știu notele. Caut pe unul care se pricepe la treaba asta. O să le imprim odată, ca să nu dispară. Le-am făcut din plăcere. Probabil atracția asta sau moștenirea asta artistică nu se manifestă numai într-un singur sens.
V.I.C.: Considerați că e ceva genetic?
Nicolae-Paul Mihail: Nu, domnule! Toate vin de la Dumnezeu. Legile eredității nu sunt strictamente lineare. Sigur că moștenim câte ceva și de la mamă, câte ceva și de la tată. Eu am avut un unchi scriitor! V.I.C.: Cum îl chema?
Nicolae-Paul Mihail: E mort de mult și nu mai contează. Și am avut niște mătuși care pictau.
V.I.C.: Probabil i-ați însumat pe toți ai dvs., ca să spunem așa.
Nicolae-Paul Mihail: Nu totalmente. Cel mai mult, ca să revin la oile noastre, îmi place modalitatea satirico-umoristică.
V.I.C.: De ce?
Nicolae-Paul Mihail: Este un fapt care mă și deconectează și nu mă fixează în niște canoane teoretice. Probabil sunt mai superficial decât alți scriitori.
V.I.C.: N-aș crede.
Nicolae-Paul Mihail: Sau ceva în genul lui Rainer Maria Rilke, Baudelaire, Eminescu. Evident, Arghezi. Noi avem poeți foarte mari. Occidentalii pot spune că n-au poeți de talia alor noștri.
V.I.C.: Și atunci de ce literatura română n-a primit niciun premiu Nobel?
Nicolae-Paul Mihail: Premiul Nobel este un premiu politic.
V.I.C.: Atunci când scrieți un roman, cum lucrați?
Nicolae-Paul Mihail: Atunci când scriu un roman, eu fac niște planuri în amănunt, e o întreagă muncă de organizare.
V.I.C.: De ocnaș!
Nicolae-Paul Mihail: Exact, de ocnaș! Și-atunci mă simt mai sprinten într-o chestiune satirico-umoristică.
V.I.C.: Nu cumva timpurile astea sunt ale televiziunii, în detrimentul cărții? E bine, e rău?
Nicolae-Paul Mihail: Pentru marea majoritate a contemporanilor noștri timpul este al televizorului, și asta e o nenorocire. Televiziunea are și anumite avantaje, pentru că primești pilula culturală dintr-o dată și sub aspect vizual și auditiv și ca informație, dar nu mai ai posibilitatea propriei tale reflecții. Atunci când citești un text, acel text îți constituie lui ne-ascunde și vocea, și parfumul, și culoarea, și sunet, dar nu mai e loc și pentru tine. Imaginea și informația televizorului este un decret egal cu el însuși, tu ești persoană străină, când citești ești implicat, ești coautor al autorului.
V.I.C.: Lumea bănuiește, cum e și firesc de altfel, că țineți un jurnal, martor fiind la atâtea evenimente din viață și literatură, iar publicarea lui ar suscita un interes mare. Ce ne puteți spune în această privință?
Nicolae-Paul Mihail: Am avut, într-adevăr, un jurnal destul de interesant, am renunțat însă la el de vreo douăzeci de ani pentru că am găsit formula scrisorilor. Sunt mulți dintre prietenii mei care păstrează scrisorile mele și spun ei că sunt foarte frumoase. Am păstrat și eu o copie a lor, dar s-au cam stricat. Într-un timp, să fi fost acum douăzeci de ani, începusem să fac un jurnal. După note ieșea prea polemic și apăream acolo ca un paraponisit al sorții, care nu se împacă cu realitatea contemporană. Asta e o greșeală.
V.I.C.: Dar scriitorul, după dvs., se împacă cu viața cea de toate zilele. Sau nu?
Nicolae-Paul Mihail: Omul, dacă a căzut în apă, nu se poate plânge că e ud. Dacă ai căzut în apă trebuie să fii ud, altminteri nu se poate. Scriitorul în postura asta se poate gândi: măi, ce bine era pe uscat, și ce bine e dacă mai apuc să fiu pe uscat. Nu asta se poate gândi: dacă e bine, mai apuc să fiu pe uscat.
V.I.C.: Știți, se obișnuiește să se formuleze întrebări de genul: dacă v-ați duce pe o insulă pustie, ce cărți ați lua cu dvs.? Scuzați-mi banalitatea întrebării, dar chiar aș dori să aflu lucrul acesta.
Nicolae-Paul Mihail: Ar trebui să iau foarte multe cărți. Pentru că foarte multe îmi plac. Dacă mă limitez la un poet, atunci l-aș lua pe Vasile Ioan Ciutacu.
V.I.C.: Maestre, să lăsăm gluma la o parte. (Râde din suflet, zgomotos, îndelung.)
Nicolae-Paul Mihail: Sau ceva în genul lui Rainer Maria Rilke, Baudelaire, Eminescu. Evident, Arghezi. Noi avem poeți foarte mari. Occidentalii pot spune că n-au poeți de talia alor noștri.
V.I.C.: Sunteți cetățean al orașului Sinaia. Ce le puteți transmite locuitorilor sinăieni?
Nicolae-Paul Mihail: Sunt foarte bucuros că sunt cetățean al orașului Sinaia de cel puțin 50 de ani. Trebuie să recunosc că, dacă orașul Caracal este locul unde m-am născut (și îl iubesc și mă iubește), unde sunt cineva, fiind cetățean de onoare, orașul Sinaia este locul renașterii mele, pentru că aici am compus cele mai multe dintre scrierile mele. Aici mă simt bine, cu toate că, în ciuda firii mele, mă aflu departe de lumea literară, și sunt bucuros fiind sinăian. N-aș pleca de-aici nici în ruptul capului, m-am obișnuit să stau în coasta Bucegilor. Cunosc puțină lume în Sinaia, de fapt prietenii mei sunt cei din cenaclul „Lucian Blaga”, în timp ce în Caracal tot orașul îmi este prieten. La Caracal sunt „nea Nicu”, și mă iubește primarul — adică e o legătură mai românească. Aici e un oraș, ca să zic așa, de trecere, altul.
V.I.C.: N-aș putea încheia vorba asta dintre noi dacă nu v-aș ruga să-mi spuneți un vers fără de care nu puteți începe ziua.
Nicolae-Paul Mihail: Mă obsedează un vers din Shakespeare, care se referă la așa-zisa iubită a lui, dar eu mă refer la capacitatea scriitorului de a dărui nemurirea: „Doar prin miracol frumusețea pală / Va străluci în neagra mea cerneală”. Toți cei care mă ascultați acum veți fi morți, dar rămâneți vii prin ceea ce am scris eu despre voi.
Treaba am început-o pe la prânz. Să fi fost orele 13:00. Nu s-a uitat nimeni la ceas, parcă eram în afara timpului. Totuși, cineva din casa unde ne aflam a făcut precizarea: „băieți, e ora unu!” Nimeni însă n-a fost atent la această remarcă. La câteva clipe după aceea, de peste deal de Furnica, vestea vremea orologiul din turnul castelului Peleș, altcineva din încăpere a zis într-o doară: „Da, este ora unu!” Într-un răstimp, după aceea, cineva a vrut să știe cât e ora, cu toate că acel cineva se uita insistent la ceasul de la mână. Dar nimeni nu i-a răspuns sau n-a fost atent la aceste vorbe. Mi-am zis că acel cineva trebuie să plece, să prindă vreun tren sau vreun maxitaxi. A mai fost la mijloc și o ploaie măruntică, țepoasă, de sfârșit de vară sau de început de toamnă, care mai răcorise, probabil, încă o dată fruntea încărunțită și înfierbântată a Vârfului cu Dor. Cineva ne mai sunase pe mobil. Eu nu-mi aduc aminte să fi răspuns, dar nici nu bag mâna în foc că nu i-aș fi spus Venerei ce bine mă simțeam în locul acela, mai ales că persista obsesiv în mințile oamenilor întrebarea capitală: câte sacrificii va cere noua schimbare la fața a lumii? Și toate astea parcă s-au estompat sub fascinația vorbelor rostite rotund de domnul Nicolae-Paul Mihail, figură emblematică și enigmatică a acestor vremi și acestor ținuturi. Pe la Verbancu, când coboram muntele, am auzit cum orologiul de la castel fixa adânc ora în memoria clepsidrei. Una, două, trei… șaptesprezece bătăi distincte spintecau văzduhul.