Nicolae-Paul Mihail
Remember · revista „Epigrama”, pag. 34
Ne-a părăsit, la începutul acestei veri necruțătoare, confratele Geo Olteanu, epigramist din vechea gardă, care, o bună perioadă de timp, a fost chiar vicepreședinte al Uniunii Epigramiștilor Români, alături de prea înțeleptul Stelian Ionescu-Astralus, trecut și el în neființă acum câțiva ani.
Activitatea profesională a lui Geo Olteanu este mai puțin semnificativă pentru performanța sa de creator de literatură satirico-umoristică, în speță de epigramă, realizată după pensionare. Chiar dacă pentru unii epigrama pare un fel de fluture sau de efemeridă a artei poetice, suntem datori a aminti aici că nici atomul nu este mare lucru și cu toate astea el stă la temelia întregului edificiu cosmic.
Vocația de epigramist a lui Geo Olteanu nu poate fi pusă la îndoială nici măcar de cei care ar avea motive să-l conteste. Am fost, dintre ceilalți colegi, cel mai apropiat partener în multe din activitățile culturale pe care le-a inițiat sau la care a participat în calitate de ferment activ, exigent și neobosit. Ambiția sa, ieșită din comun și poate și formația sa profesională de inginer, îl făcuse să fie necruțător cu sine și cu ceilalți în a duce până la capăt proiectele asumate, iar nevoia de exactitate și perfecțiune, lăudabilă în sine, devenise, la un moment dat, chiar imperioasă.
Am fost împreună în mai multe activități notabile: în Turnirul Zeno Turdeanu, alături de Astralus, Le Blanc, Ioan Pop, nea Gică Ispășoiu și de Vulpea de la München. Un interesant curent în sânul mișcării epigramiste, pe nedrept minimalizat de colegii din Capitală. Apoi, la inițiativa lui, am pus în mișcare cenaclul de epigramă de pe Valea Prahovei, finalmente numit Intercity, cu sediul la Sinaia. Participau cu regularitate confrați din București, Brașov, Ploiești, Buzău, Câmpina, Sinaia; întâlnirile au durat vreo câțiva ani, în final Geo Olteanu abandonând partida. În acea perioadă, cu Geo Olteanu ca manager principal, am editat revista Cacealmaua (șase numere), o revistă mai bună ca altele de gen, dar care a sucombat și ea din lipsă de fonduri. Se simte totuși nevoia unui istonograf de meserie, dedicat epigramei, misiune care, în prezent, a fost parțial acoperită din strădania doamnei Silvia Popescu și a iscoditorului Nelu Vasile.
Ca epigramist, Geo Olteanu era aprig și necruțător în inevitabilele confruntări literare specifice geniului; poantele lui erau subtile, dar tăioase. A suportat cu cerbicie și unele atacuri jdanoviste frontale, cărora le-a răspuns fără menajamente „ab irato”.
În calitate de vice-președinte UER, a instrumentat alături, de Astralus, câteva jurizări cu o extremă minuțiozitate. Era obsedat de corectitudine, probabil dintr-o deformație profesională inginerească.
În ultima vreme se dezlipise într-o oarecare măsură de epigramă, îndreptându-se către poezia lirică propriu-zisă. A scos chiar câteva volume interesante, în care fiorul emoțional specific artei se conjuga în mod paradoxal cu mai vechea sa înclinație satirică de care, probabil nu se putea dispensa definitiv. La un moment dat s-a apropiat și de comentariul critic în materie de epigramă, domeniu în care, deocamdată ducem lipsă de un sistem aperceptiv consolidat. Observațiile teoretice ale lui Geo Olteanu nu sunt inutile, unele sunt chiar deosebit de percutante, de bun simț sau cu o evidentă tentă de aproximare.
Chiar retras în alte sfere de creație sau de existență, plecarea dintre noi a confratelui Geo Olteanu este resimțită mai ales de contingentul său ca pierdere de neînlocuit a omului de lângă tine și poate și ca preludiul unor alte absențe viitoare.
La o caracterizare finală epurată, care să vizeze fondul creației lui Geo Olteanu, vom spune că arta sa poetică constă dintr-un „Clavecin bine temperat”. De aici vine impresia de silogism a epigramelor sale, dar și escaladarea acelui dram „furror poeticus” cultivat de mulți poeți din diferite epoci.
În galeria constructorilor de epigramă, locul lui Geo Olteanu nu este, în niciun caz, în rândul al doilea.
La trecerea sa să ne scoatem pălăria, seniori!