interviu realizat de prof. Petrea Constantin
B.I.S. — Buletin Informativ pentru Sinăieni, Primăria orașului Sinaia, nr. 74, 3–17 iunie 2010, paginile 6–7 (continuare din numărul trecut) (continuare din numărul trecut)
I: Și ești un pic marcat subiectiv; a fi oportunist înseamnă cu totul altceva decât a avea o posibilitate sau două…
I: Referindu-vă la Constantin Brâncuși, într-un eseu despre Poarta Sărutului, care mi-a plăcut foarte mult, în ideile pe care le-ați dezvoltat acolo ați pomenit despre ambiguitatea în artă și viziunea aceasta m-a bucurat foarte mult, pentru că eu însumi, de multe ori, rămân fără răspunsuri la unele întrebări în legătură cu lectura unei cărți, cu aprecierea unui tablou sau al unei alte opere. Cât de importantă este ambiguitatea în artă? Cât de benefică este sau, dimpotrivă, ce efecte negative are, pentru că observ că în arta plastică există multe tablouri din care la prima vedere nu pricepi nimic și mulți dau următorul răspuns: este un lucru ambiguu, care îți permite să-l descrii, îți permite să-l comentezi tu cum vrei. Până unde ar putea să meargă această ambiguitate ca să fie un plus din punct de vedere artistic?
R: Ambiguitatea în artă este neapărat necesară, dar ambiguitatea nu este un concept rigid, mecanic și neschimbător. Există niște nuanțe. Există o ambiguitate cum ar fi o imagine de natură în crepuscul în raport cu una în plină lumină a zilei. Dintr-odată ambiguitatea crepusculară dă poezie, toți poeții au cântat frumusețea amurgului și nimeni nu a cântat frumusețea soarelui de la ora douăsprezece. De ce? Există anumite grade și cred că măsura cea mai bună este măsura de mijloc, întrucât o ambiguitate formală duce la…, să zicem, la un mecanicism al imaginii, așa, iar o ambiguitate totală de sens rupe firul de înțelegere între cititor și autor. Dacă autorul scrie numai pentru el, atunci poate să facă ce vrea, dar el trebuie să și comunice. Ca să-și comunice atunci ambiguitatea asta trebuie să se întâlnească cu capacitatea de înțelegere a cititorului.
I: Am observat, de exemplu, că această ambiguitate este foarte des înțeleasă ca haos. Există foarte multe opere literare, dar și plastice, care cultivă acest gen de haos care te lasă dezolat, nu știi de unde să începi și cum să termini.
R: Această ambiguitate, de exemplu în cazul suprarealiștilor, pe alocuri a dat unele roade, prin aceea că au stârnit uimirea, nevoia de a cerceta, de a pătrunde, dar nu este chiar un sentiment esențial, un sentiment nobil, trebuie să transmiți și niște sensuri, nu numai aluzii, niște impresii vagi.
I: Dar și acolo, nu cred că s-a mers până la confuzie, ambiguitatea a fost dirijată într-un anumit sens pentru a da roade, deci s-a lucrat.
R: Și eu cred că actualele generații de profesori greșesc când stabilesc niște dogme, când dau decrete în ceea ce privește noua poezie, pretinzând că, renunțând la formă, ești liber să te exprimi mai ușor. Nu este adevărat, orice artă trebuie să aibă niște criterii. Noi o receptăm prin forța gustului nostru, prin capacitatea gustului, dar, în al doilea rând, există și un criteriu formal. Legea interioară a acelei lucrări trebuie să comunice un sens, măcar niște sentimente, adică trebuie să existe o complicitate între scriitor și cititor.
I: Am citit o dedicație pe care o scrieți domnului profesor Ion Floricică, în cartea „Sub aripa vântului de noapte”. Acolo spuneați următorul lucru: „(cartea) trebuie să fie deosebit de valoroasă din moment ce nici un critic, nici un ziar literar nu i-a consacrat vreun rând…” și s-a născut în mintea mea următoarea întrebare: pentru ca un scriitor să fie considerat bun, valoros, credeți că este nevoie să fie comentat, să fie tot timpul pe prima pagină sau măcar luat în seamă de către criticii contemporani?
R: Nu. Ca un scriitor să fie valoros, trebuie ca opera lui să fie bună, aduceți-vă aminte că Van Gogh n-a vândut decât un singur tablou în timpul vieții sau atâtea alte exemple de scriitori care au fost descoperiți la câteva zeci sau sute de ani după moarte.
I: Era o scriitoare englezoaică, nu-i mai rețin numele, a cărei operă a fost ignorată în timpul vieții ei și apoi s-a descoperit că, de fapt, era o scriitoare destul de valoroasă. Am observat că ați scris acolo că „m-aș fi supărat foarte tare dacă mi-ar fi scris vreun rând despre carte” și de aici merg către o certitudine a mea: că, într-adevăr, nu este atât de important să fii comentat, cât este important, ca scriitor, să te identifici cu acest „dat” al tău.
R: Și aici este o cale de mijloc. Și Eminescu spune: „laudele voastre m-ar mâhni peste măsură”, dar ce se întâmplă, totuși? Noi scriem și pentru lume, nu scriem numai pentru noi, scriem și pentru lume și vrem să fim receptați ca atare, mesajul nostru trebuie să fie receptat, așa dorim noi și așa dorește orice om normal. Niciun tenor nu se închide în pivniță ca să cânte, iese la rampă și arată oamenilor ce poate și el. Dar și aici, dacă ești prea „doritor de aplauze”, atunci faci niște concesii mai mult decât ar trebui, față de valoarea ta personală…
I: … intri în literatura de consum sau…
R: …dacă-ți disprețuiești publicul prea mult și te îndepărtezi de el, elimini din ce în ce mai multe straturi de cititori mai rafinați, până când rămâi numai dumneata singur, cel care îți iubești propria operă și deci nu ai valoare decât în raport cu dumneata, nu cu lumea.
I: Dincolo de bogata carieră de scriitor, am aflat că ați fost și colaborator la realizarea filmelor cu haiduci. Ce ne puteți spune despre lucrul acesta, în câteva cuvinte?
R: Nu am fost colaborator la regie, ci la întocmirea scenariilor, care este tot o lucrare literară, să zicem, că, de la scenariul literar, regizorul își face propriul scenariu, care este mai tehnic. Am fost colaborator, coautor cu Eugen Barbu numai la unul din filme, la primul film cu haiduci, la celelalte 6, care au urmat, s-au impus la scrierea scenariilor regizorul și redactorul, pentru că noi nu prea aveam experiență și ei aveau mai multă. Și atunci eu m-am tras mai deoparte. Și fiind la București, întâlnindu-se tot timpul, eu veneam din provincie ca să discutăm, deci eram un fel de a 5-a roată la căruța, dar, pe urmă, toată seria de filme cu „Mărgelatu” a fost făcută cu mine, ca și două seriale — „Urmărirea”, de 7 episoade, și „Un august în flăcări”, de 13 episoade — pe care le-am făcut în coautorat cu Eugen Barbu. Este o experiență, scrierea de scenarii, o experiență extraordinar de importantă și aș recomanda oricărui prozator să încerce să facă un scenariu, după ce a înțeles, desigur, criteriile creației literare pentru film sau televiziune. De exemplu, la televiziune înveți importanța detaliului, a detaliului care se repetă. Un detaliu care se repetă la momentul oportun, o dată, de două ori, de trei ori, creează un fel de fir al Ariadnei prin opera respectivă. Pe urmă, există o strategie, o dramaturgie a textului, chiar a textului românesc. Trebuie să pornești de undeva, să ajungi undeva, ca apa printre pietre, trebuie să existe și niște potențări ale acestui fir roșu-călăuză. Un erou, dacă-ți intră în roman într-un fel, el trebuie să aibă niște schimbări, niște întâmpinări, niște capcane, capcane literare, din care să iasă. Dacă e o operă prea previzibilă, ea plictisește.
I: …devine ușoară și… plictisitoare… Despre colaborarea cu Eugen Barbu ce puteți să ne spuneți?
R: Înainte de a fi colaboratori am fost prieteni, am făcut armata împreună, el fiind mai mic cu un an ca mine, în Școala Militară de Ofițeri. Totuși am trecut peste gradele pe care le aveam, eu eram caporal și el era soldat fruntaș, și ne-am împrietenit, am făcut niște stagii împreună, niște manevre și așa mai departe și pe urmă am văzut că avem același limbaj literar. El lucra într-o tipografie și aducea rebuturi de poezie acasă, asta se întâmpla prin ’45, cam așa ceva, poate chiar mai devreme. Așa am citit sonetele lui Shakespeare traduse, Saint Juan de la Cruz…, o mulțime, Saint John Pers, Lautreamont, le-am citit „calde”, scoase din tipografie. Și pe urmă, el fiind la București, a avut mai multe posibilități să se afirme, să se integreze în societatea de acolo și, când a avut niște comenzi mai serioase, m-a chemat și pe mine, pentru că știa că sunt un interlocutor foarte serios, el îmi spunea profesor, deși n-am fost profesor decât de artă militară. Dar mă pricepeam, pentru că zic și acum slavă Domnului pentru că am avut niște profesori buni la Colegiul Național „Sf. Sava” în primii ani, am avut 7 profesori care erau și profesorii Regelui Mihai I, toți erau profesori de liceu, dar toți au ajuns profesori universitari după ce și-au făcut un anumit stagiu, iar, după ce m-am mutat cu părinții la Caracal, la Colegiul Național „Ioniță Asan”, de asemenea am avut niște profesori extraordinar de exigenți și capabili, care nici nu erau dependenți de un salariu.., erau bogați toți, aveau bani, ei făceau meseria asta din dragoste, de plăcere și deci puneau tot sufletul în meseria lor. Așa că „am furat” de la ei tot ceea ce am putut să fur și, înainte de a intra în armată, eu vroiam să intru în filozofie, nu că aș fi avut eu ambiții de filozof, da aveam un profesor, Petre Vlad, care uita să te mai și asculte; se îmbujora la față când explica toate ideile alea și zic: uite mă, așa aș vrea și eu să fiu, dar bineînțeles că, fiind război, a trebuit să mă duc în armată.
I: Și toată cultura aceasta pe care „ați furat-o” de la iluștrii dumneavoastră profesori v-a ajutat să aveți același cod artistic cu Eugen Barbu și să fiți foarte apropiați prieteni?
R: Da, sigur că da; păi aveam cam același tip de liceu și la facultate n-am învățat prea multe, că era prea specială: Dreptul, dar din liceu am învățat atunci foarte mult, din armată am învățat însă un singur lucru: cum să-ți sistematizezi și să-ți faci anumite scheme de activitate, de memorie, de fișe, adică organizarea muncii și, după ce am ieșit din armată acele scheme de organizare au fost foarte bune și foarte practice…
I: …pentru scenarii, pentru… toate celelalte. Mai mult decât atât, mie mi-au plăcut foarte mult epigramele care sunt așa și pe sufletul meu, pentru că mie îmi place foarte mult să citesc și să mă amuz: Credeți că oricine poate să scrie genul acesta de literatură, asta era întrebarea pe care doream să v-o adresez. Se potrivește unui anumit stil de comportament, unui anumit om?
R: Da, așa este. Sunt convins de treaba asta, pentru că am câțiva prieteni care sunt poeți de mare valoare, cum ar fi poetul Viorel Dinescu de la Galați, profesor de matematică, un poet de mare valoare, a fost lăudat și de Eugen Barbu, și de Fănuș Neagu, are și Premiul Academiei. Am vrut să-l viciez în direcția epigramei și, deși el în poezie este excelent, nu-i funcționează coarda la vioară și altul, la fel, sunt vreo câțiva care n-au formația mentală adecvată. De exemplu, sunt epigrame care te fac să zâmbești sau chiar să râzi, și unele care te pun pe gânduri. Ultimele îmi plac cel mai mult, deși am capacitatea să intru și în celelalte. De exemplu, la un concurs dat, nu știu la ce filială de epigramiști de la Cluj, poate de la Cluj, nu sunt sigur, ne-a dat tema „glasul tăcerii”. Ce poți să spui în epigramă despre „glasul tăcerii”? Și eu am zis așa: „…Între cuvinte e tăcere, / Însă din spațiile nude, / Venită ca din alte sfere, / O armonie se aude.” Ideea este foarte aproape, bine, să zic că nu a fost remarcată de nimeni, ceea ce nu mă deranjează. Din contră, în felul astă e mai ocrotită; sau alta, de exemplu, țăranul. Toată lumea își bate joc de țăran și eu am zis așa: „…Un rege Lear cu ochi trudiți, / Ce nu și-a întinat blazonul / Pe care-o mână de bandiți / Îl pun să facă pe bufonul.” Deci sunt și epigrame cu ecouri puțintel mai grave, dar sunt și unele cu ecouri mai frivole, care se cultivă cu plăcere și astea sunt majoritatea, de fapt.
Va urma…