Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)
Radiografii literare — Epigrama Nr. 58, dec. 2011, pag. 31
Despre confratele Ionel-Iacob Bencei și despre recentul său volum de versuri intitulat PARODII nu se poate scrie totul într-o singură rubrică, întrucât atât autorul, cât și cartea sunt mari la propriu și la figurat (cartea 290 de pagini, Bencei 1,90 m / 120 kg, aproximativ). Trebuie să ne mulțumim cu câteva găselnițe pescuite pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.
Nu de mult, Ionel-Iacob Bencei mi-a oferit și mie un exemplar (deși sunt oltean)… mersi Ben! — în care se preciza că e scris de 1 Mai 2010, după defilare. Ne pare bine că la Timișoara lansările de carte de umor se bucură de onoruri militare. Le merită, mai ales că autorul este un veritabil ferment cultural în peisajul timișorean; conduce un cenaclu, publică articole și cărți și e prezent la principalele festivaluri naționale de epigramă sau de creație dialectală. Ba uneori, când acțiunea trenează, iese personal la rampă în enormul său costum folcloric și pe umăr cu nelipsita-i „straiță“, în care își ține scrierile satirice și pachețelul cu gustarea de dimineață. Relațiile dintre noi nu au fost prea apropiate, deoarece fiecare înțelege altfel cum e cu patriotismul local, dar, înaintând în vârstă, ne-am întâlnit mai des în holurile marilor festivaluri, ca să ne luăm în tihnă pastilele și să ne asigurăm de reciproca noastră comizerație.
La o primă lectură, parodiile lui Bencei au început prin a-mi stârni curiozitatea, apoi m-au captivat, m-au înveselit și, finalmente, m-au pus pe gânduri. Nu intenționez să supradimensionez meritele autorului și nici nu mai știu pe unde am pus căldnița, dar nici nu voi șovăi să afirm că lucrarea lui Bencei este „haioasă“, plină de poante și găselnițe, iar materialul, inteligent organizat, lărgește în mod benefic orizontul creației satirico-umoristice fără frontiere.
Din cuprins (dar și din alte texte anterioare) deducem că Bencei se complace în postura de gladiator sau justițiar „sans peur et sans réproche“ (nu știm cum se zice pe englezește!) care, împins de fervoarea polemică, întâi îți taie troheii și pe urmă ți-i numără. Se pare că e, totuși, un mod onorabil de a-și cântări partenerii, atâta doar că, dacă adevărul îți e mai prețios decât Platon, înseamnă că Platon nu-ți este prieten. Sau cam așa ceva. Când te afli pe pluta Meduzei (de Géricault) e bine ca toată lumea să vâslească în aceeași direcție.
Desigur, în volumul PARODII, situația nu apare chiar atât de dramatică. Nu e dramatică deloc! Dimpotrivă! Umorul e un excelent pansament pentru toate frustrările noastre. Din acest motiv chiar Bencei explorează acest sector, și cu el, noi toți. Fiindcă vorba și râsul sunt actele de nobleță ale omului; animalele nu râd și nu vorbesc.
Primul lucru care ne atrage atenția la lectură este, desigur, fervoarea polemică a autorului, dar nu vom întârzia asupra ei, întrucât e o temă la modă, suficient dezbătută în mass-media. Dar ne vom opri, cu voluptate, asupra exprimărilor dialectale, care, când nu sunt obositoare, sunt deosebit de savuroase. Citez aici un fragment din balada Urări de bine (31):
„Pă obrazu ca tureacu, șe să dzâc acuma? hai să / Iț răsară opt buboaie roșii ca paradaisă / Capu care stă d-a ficea, numa pregăcit să mintă / Să să umfle cum să umflă și ludaua de plășintă… Iar răcia dân furace șe ai pos-o-n dimijană / Să-ți ajungă pân spitale, la fișcali și la pomană“.
Excelentă șopârlă literară, care nu-l parodiază doar pe Arghezi, ci și pe maestrul scoicar François Villon. Dar Bencei nu-i satirizează doar pe morți, ci se dă și la distinșii noștri clasici în viață ai momentului (91): „Scârța, pârța, scârța, pârța / Nu-i talent da-i simt tărâța / Hârș și hârș, și hârș, și hârș / Pân vocalulă-i dă târș“. (Aici se pare că Bencei nu a înțeles filosofia mesajului. Și nici noi!).
Nu prea departe, însă, la pag. 117–126, dăm peste balada Azi, la noi (parodie după Goga), o creație colosală, pe care regretăm că nu o putem cita în întregime, dar tot vom da câteva strofe:
„La noi sunt gazetari ce fac / Ziar de toaletă / Păcat de codrii care zac / Sub pana lor abjectă / PROstia, cutră, a străpuns / Atâtea minți rebele / Încât și imnul a ajuns / Maneaua la lichele / Ce ne tot iau peste picior / Cu «vidul» și cu «goluri»? / Așa e «coada de topor» / Lovește în simboluri. / La noi vor (h)unii stat în stat / Pe hartă-și pun copita / Cu gândul la un nou ducat / Covasna și Harghita.“
Din cele de mai sus, dar și din altele așijderea, este evident că parodia e un pretext, o modalitate literară de a valorifica pe alt plan o temă cunoscută, de a impune prin contrast un adevăr care, la un moment dat, ne contrariază. Este de preferat un diapazon umoristic, mai convingător și mai penetrant în conștiința cititorului. Dar parodia lui Bencei nu e întepenită în niște limite formale, deoarece nu de puține ori vedem cum epigramul, de obicei mai tolerant și mai puțin crispat, se acutizează devenind polemică, pamflet, invectivă. Gluma capătă o nuanță amară și chiar devine premonitorie. Pe marginea prăpastiei râsul e semn de criză nervoasă. Dar și în aceste condiții extreme, Bencei reușește să-și salveze blazonul de umorist, recurgând, ca mai jos, la jargonul consătenilor noștri de la Gătaia și împrejurimi: „Sufletul, un fel de vânt / Dân șcătula dă pământ / O ieșât, ca dân țâgări / Fumul slobozât pe nări“. (183)
Dacă n-ar fi existat aceste apogiaturi literare ne-am fi pus pe bocit până mâine dimineață. Noroc că doctorul Bencei știe să-și glazureze pilulele sale amare. În treacăt, personajele sale dau câte-un brânci și poeților oportuniști și mercantili, umoriștilor de târg de săptămână, ciugulitorilor de poante din buzunarul altora, mentorilor impociți sau celor care fac spriț din sfântul Cotnar al epigramei noastre românești.
Să-l lămurim și pe Simion Dănilă, care se întreabă în postfață, câtă artă se află în parodiile lui Bencei… Destulă, maestre, destulă!
…Și iartă-l, Doamne, pe robul Dumitale Bencei, că a știut foarte bine ceea ce face cu parodiile sale. Iar noi, dacă nu ne-ar fi dat un volum gratis, ne-am repezi imediat să cumpărăm unul de la chioșc!