Nicolae-Paul Mihail
ziar (S.C. ADIR S.R.L., Sinaia), pagina 3 · 9–15 I 2011
Privind înapoi cu sau fără mânie spre niște sărbători petrecute sub spectrul celor mai nesimțite jonglerii financiare care au scos lumea în stradă, să dăm o fugă în afara acestui prezent jumulit și cu bube-n cap, încercând să lipim câteva fotografii de pe vremea când eram mai tineri și mult mai puțin neliniștiți ca acum.
„Eram copii și ne jucam (de-a viața)” prin holde și câmpii; de gravele probleme ale zilei se ocupau sfinții noștri părinți, sclavi pe viață al propriilor lor familii. Noi, ăia micii, neștiutori și gureși ca vrăbiile de sub streașină, habar n-aveam că dincolo de poveștile Crăciunului mai există și o altă realitate, din păcate mult mai sumbră.
Cum da zăpada ieșeam în bătătură și pe uliți cu șoșoni uriași în picioare sau cu bocanci bine îndopați cu ciorapi de lână, înfofoliți în șaluri și jersee de grijuliile noastre mame, cică, să nu dea băiatul în vreo amigdalită, Doamne ferește!
Aveam desigur și sănii cu plasuri de țeavă sau măcar „târlii” de scândură pe care le „cârmeam” cu patine de lemn lustruite cu șmirghel sau cu vreo bucată de ștachetă trasă la rindea. De la școala primară ne întorceam pe la prânz ori cu fundul pe ghiozdane, ori pe patine de cocean (mai știe cineva cum le fabricam?), cu ochii-n patru să nu ne surprindă „ăi bătrâni” și să ne dea vreo două după ceafă.
De Moș Ajun colindam pe la neamuri pentru mere, nuci sau covrigi, dar hăpăiam cu recunoștință și niște eclereuri sau baclavale făcute „expre” de mătușile noastre. Și nu refuzam nici cei câțiva gologani, căci cu ei puteai cumpăra în recreații guguloaie, alviță, mere-n băț sau acadele.
Ce mai fi existând astăzi prin poveștii astfel de bunătăți? Pun prinsoare că nu!
Era o vreme de bunăvoință și îmbucurătoare. Pe străzi, pe la colțuri, colcăiau creștinii scoteau oale mari cu juica fiartă din care dădeau la toată lumea pe gratis. Peste drum apărea totdeauna un grup cu steaua sau o trupă cu „irozi” ori de Anul Nou, câte un Plugușor dichisit, cu pahale de foiță și cu căsuțe luminate pe dinăuntru cu becuri și baterii de lanternă. Pe lângă oamenii de pe trotuare treceau sănii boierești sau sănii cu tălpoaia lată pline de copii băgați până în gât în paie, să nu degere. O puștime plină de ifose care se ștergea la nas cu mânecile de la surtuce. Chiuiau cu toți dracii în urechile oamenilor în toată firea ocupați să dea zăpada de pe trotuare.
Întorși la timp acasă, cu obraji de porțelan și cu burta în călcâie, în curte ne aștepta o mare tragedie: Ghiță, bunul nostru prieten Ghiță, fusese asasinat de niște mustăcioși cu cuțitoaie lungi în mână și acum, un Nea Cutare cu căciula-n cap îl jerpelea la foc de paie ca să îi iasă șoriciul mai galben și mai lunecos. Ne năpusteam cu inima zdrobită în cămăruțele noastre și smiorcăiam minute întregi cu nasul în perne căci ne părea tare rău după prietenul plecat dintre noi în floarea vârstei.
Asta până când mamele noastre, cu diplomație și cu „lugu-lugu” ne ademeneau în bucătărie, unde sfârâiau țigăile ca niște gânsaci îndopați. Acolo eram momiți cu bucățoaie mari de friptană încă fierbinți și cu linguroaie de jumări, toate proptite în câte o murătoare. Nimeni nu auzise de gripa porcină sau aviară, nici de boala vacii nebune. (A mai rămas tigrafescul cabalinelor sau al berbecilor!). Habar n-aveam de „E”-uri, de diabet, colesterol sau de febra papatapievici. Eram pur și simplu fericiți în ignoranța noastră paradisiacă.
Pe gheridonul (măsuța) unde acum e televizorul se lăfăia un mare vas de alabastru (era cam albastru) în sticla căruia pluteau delfini pictați și cupidoni înarmați cu tridente. Din aparatul de radio Philips, cu priză la pământ și antenă pe cucumea, răsunau armoniile unor ode religioase: „O, ce veste minunată”!… Cântate de seminariști spovediți și cu ochi-n tavan…
Și pe vremea aia lumea aștepta vești minunate! Încă le mai așteptăm și acum!…