Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)
revista „Epigrama”, nr. 19, rubrica „Radiografii literare”, pagina 19
Facem o mare greșeală dacă trecem în fugă prin paginile noului volum al consacratului epigramist ploieștean Nea Nelu Quintus, scriere intitulată REDIVIVUS, apărută în 2005, la editura Karta-Grafic, din capitala județului Prahova. E drept că nea Nelu a împlinit încă de anul trecut nouă decenii de-acasă, din care cel puțin șaptezeci de ani de bombă epigramatică, dar asta nu înseamnă că vârful floretei sale s-ar mai fi tocit, ci doar că temerarul combatant s-a mai putut trage puțin mai la o parte ca să se odihnească. Dar acum gata cu halta de ajustare: confratele nostru mai mare revine în arenă gata să execute încă o dată, ca pe vremuri, „un unsprezece metri / în minutul nouăzeci”, performanță care până acum i-a reușit de minune.
Nici nu-l plângem de multă vreme, întrucât ne-a plăcut afară sa eleganță și în același timp familiară, spiritul său direct, neșifonat, evident nu lipsit de malițe, atunci când a fost cazul, totdeauna uman și comprehensiv, niciodată vulnerar cu orice preț, niciodată căpsat să-și distrugă adversarul, cum se cam obișnuiește în zilele noastre. Epigramistul Nea Nelu Quintus preferă să meargă direct la esență, puțin dispus să umple văzduhul cu vorbe de prisos. Laconismul în exprimare îi vine probabil de la vocația sa de artist plastic, situație în care te poți exprima pe tăcute, folosind cu dibăcie numai linia și culoarea. Gândindu-ne că e considerat „mezinul” triadei Quintus, nu ne putem împiedica să zâmbim, având în vedere vârsta preopinentului. Nu suntem prea siguri dacă, la umbra marilor copaci, nu mai poate răsări și altă plantă, dar știm precis că, în condiții mult mai grele, albii ghiocei reușesc totuși să scoată capul de sub straturi mari de zăpadă.
Toate bune, dar să vedem ce scrie în volumașul său de culoare bleu ciel („ca cerul”). Avem 118 catrene vioaie, fluide, care ne demonstrează că autorul trăiește cu picioarele pe pământ și e interesat de toate aspectele vieții cotidiene. Nea Nelu nu ațipește în turnul de fildeș și nici nu se retrage în inima junglei ca un elefant rănit. Pe el îl interesează în continuare lumea, viața, femeile, un șpriț mic de grădină, fotbalul, televizorul. Le privește, surâzând și trece mai departe ca-n celebrul vers dantesc („guarda e passa”). Comentând în catren zicala „prost să fii, noroc să ai”, el cochetează cu autoironia spunând că el a avut noroc! Dar, în cazul lui, e evident că ambele premize ale proverbului sunt intacte, deci trebuie să citim silogismul exact pe dos. În concluzie, nea Nelu e „un hâtru bun de glume” că de-aia îl iubesc toți confrații.
Binicînțeles că nu totdeauna ironia sa este solară și plină de bonomie. Sunt și situații în care unele nuanțări fac ca mesajul să capete și unele cadențe mai amărui, cum e cazul cu catrenul intitulat „Prietenul la nevoie se cunoaște”: „Că proverbul e de soi / Toată lumea recunoaște / Întrucât doar la nevoi / Te cunoaște”.
Sunt confrați care consideră că transformarea proverbelor în epigrame este un procedeu sau o soluție de salvare și că dependența poantei de titlu nu e recomandabilă. Nu se poate spune însă că epigrama citată nu sună bine sau că stilul telegrafic al autorului nu e productiv sau că n-ar putea oferi efecte agreabile.
Stafidele din cozonacul albastru al lui Nea Nelu Quintus sunt numeroase și variate. Câteva capătă chiar valoare de aforism. Alteori efectul poantei se sprijină pe un calambur. Spre exemplu, referindu-se la obsedanta campanie de suspendări, menite să contracareze în mod adiabatic criza mondială, el propune ca pensia să rămână la înălțime, folosind formula: „sus – pensia”! Sferturile din salariu cu care au fost păgubiți salariații bugetari sunt comparate cu sferturile din finalele de la fotbal, unde echipa noastră a rămas de asemenea păgubașă.
Previzibilă, dar sprințară, este epigrama adresată distinsului nostru parlamentar european Gigi Becali, care nu se sfiește să recunoască faptul că, în adolescență, a muls oile, în paralel cu parcurgerea la seral a gimnaziului: „Deși e uneori hai-hui, / Și-n «panorame» ne-ntrecut / De dânsul n-ai să poți să spui / Că nici o brânză n-a făcut”. La care, cucerit de fervoarea adolescentină a personalului, ne-am permis să dialogăm și noi aici, cu umilință: „Când gaborii au dovedit / Că hoții au mâncat bătaie, / Pe păgubaș l-au priponit / Și au făcut-o iar de oaie,”
Într-un dialog amical cu fratele Mircea, care spunea că „Adevărul e minciuna nedescoperită încă”, Nelu preia din zbor și personalizează paradoxul, ca-n formula lui Gödel: „cu mint”, despre care nu poți afirma că e pozitivă sau negativă (adevărată sau falsă).
Într-adevăr, cu al său Redivivus, Nelu Quintus renvie în epigramă ca pasărea Foenix, fără să aibă nevoie de cenușa respectivă. Va mai scrie multe epigrame, fiindcă năravul din fire n-are lecuire. Dar avem impresia că, după lectura volumului, apar condițiile unei discuții teoretice, privitoare la raportul dintre epigramă și canoanele estetice ale poeziei; în ce măsură aburul metaforic este profitabil întru potențarea spiritului de frondă de la care poanta nu se poate sustrage.
E la mintea cocoșului că în creația artistică nu se pot da legi prevăzute cu amenzi înfricoșătoare, nici măcar ordonanțe de urgență, căci miniștrii s-ar face de râs, majoritatea dintre ei neavând ureche muzicală. Să lăsăm deci bunul simț să facă deosebirile necesare! În consecință, vom folosi o scală de valori care va merge de la epigrama denotativă, care ne va informa sec de fapte reale, la epigrama care scontează pe efectul artistic. Binicînțeles că cele două categorii nu se exclud, ci se întrepătrund în doze variabile. În epigrama românească actuală, balanța se înclină spre epigramele inteligente, în care autorul își poate valorifica întreaga lui vigilență, și epigramele frumoase în care se urmărește delectarea cititorului prin întorsături de frază metaforice. Nu ne grăbim să dăm aici exemple, întrucât tema e doar enunțată, fiind tangentă la creația unui autor talentat. Vom relua subiectul cu alt prilej. Dar, în concluzie, și aici ca și în multe alte părți, adevărul este undeva la mijloc: dacă e creație literară, adevărul nu poate să ignore exprimarea frumoasă, iar dacă e doar un produs polemic sau moralist, în acest caz se depărtează de zona artei. Ca simplu test de inteligență, epigrama părăsește sfera poeziei, dar nu e mai puțin adevărat că, fără paradox sau poantă, epigrama se convertește în madrigal, ceea ce e altă mâncare de pește.