Interviu realizat de prof. Petrea Constantin
B.I.S. — Buletin Informativ pentru Sinăieni (Primăria Orașului Sinaia), nr. 74 (3–17 VI 2010) și nr. 75, pag. 7
R: Nu am fost colaborator la regie, ci la întocmirea scenariilor, care este tot o lucrare literară, să zicem, că, de la scenariul literar, regizorul își face propriul scenariu, care este mai tehnic. Am fost colaborator, coautor cu Eugen Barbu numai la unul din filme, la primul film cu haiduci, la celelalte 6, care au urmat, s-au impus la scrierea scenariilor regizorul și redactorul, pentru că noi nu prea aveam experiență și ei aveau mai multă. Și atunci eu m-am tras mai deoparte. Și fiind la București, întâlnindu-se tot timpul, eu veneam din provincie ca să discutăm, deci eram un fel de a 5-a roată la căruța, dar, pe urmă, toată seria de filme cu „Mărgelatu” a fost făcuta cu mine, ca și două seriale – „Urmărirea”, de 7 episoade, și „Un august în flăcări”, de 13 episoade – pe care le-am făcut în coautorat cu Eugen Barbu. Este o experiență, scrierea de scenarii, o experiență extraordinar de importantă și aș recomanda oricărui prozator să încerce să facă un scenariu, după ce am înțeles, desigur, criteriile creației literare pentru film sau televiziune. De exemplu, la televiziune înveți importanța detaliului, a detaliului care se repetă. Un detaliu care se repetă la momentul oportun, o dată, de doua ori, de trei ori, creează un fel de fir al Ariadnei prin opera respectivă. Pe urmă, există o strategie, o dramaturgie a textului, chiar a textului românesc. Trebuie să pornești de undeva, să ajungi undeva, dar nu ca apa printre pietre, trebuie să existe și niște potențări ale acestui fir roșu-călăuză. Un erou, dacă-ți intră în roman într-un fel, el trebuie să aibă niște schimbări, niște întâmpinări, niște capcane, capcane literare, din care să iasă. Daca e o operă prea previzibila, ea plictisește.
I: …devine ușoara și… plictisitoare… Despre colaborarea cu Eugen Barbu ce puteți să ne spuneți?
R: Înainte de a fi colaboratori am fost prieteni, am făcut armata împreună, el fiind mai mic cu un an ca mine, în Școala Militară de Ofițeri. Totuși am trecut peste gradele pe care le aveam, eu eram caporal și el era soldat fruntaș, și ne-am împrietenit, am făcut niște stagii împreună, niște manevre și așa mai departe și pe urmă am văzut că avem același limbaj literar. El lucra într-o tipografie și aducea rebuturi de poezie acasă, asta se întâmpla prin ’45, cam așa ceva, poate chiar mai devreme. Așa am citit sonetele lui Shakespeare traduse, Saint Juan de la Cruz…, o mulțime, Saint John Pers, Lautreamont, le-am citit „calde”, scoase din tipografie. Și pe urmă, el fiind la București, a avut mai multe posibilități să se afirme, să se integreze în societatea de acolo și, când a avut niște comenzi mai serioase, m-a chemat și pe mine, pentru că știa că sunt un interlocutor foarte serios, el îmi spunea profesor, deși n-am fost profesor decât de artă militară. Dar mă pricepeam, pentru că zic și acum slavă Domnului pentru că am avut niște profesori buni la Colegiul Național „Sf. Sava” în primii ani, am avut 7 profesori care erau și profesorii Regelui Mihai I, toți erau profesori de liceu, dar toți au ajuns profesori universitari după ce și-au făcut un anumit stagiu, iar, după ce m-am mutat cu părinții la Caracal, la Colegiul Național „Ioniță Asan”, de asemenea am avut niște profesori extraordinar de exigenți și capabili, care nici nu erau dependenți de un salariu.., erau bogați toți, aveau bani, ei făceau meseria asta din dragoste, de plăcere și deci puneau tot sufletul în meseria lor. Așa că „am furat” de la ei tot ceea ce am putut să fur și, înainte de a intra în armată, eu vroiam să intru la filozofie, nu că aș fi avut eu ambiții de filozof, da aveam un profesor, Petre Vlad, care uita sa te mai și asculte; se îmbujora la față când explica toate ideile alea și zic: uite mă, așa aș vrea și eu să fiu, dar bineînțeles că, fiind război, a trebuit să mă duc în armată.
I: Și toată cultura aceasta pe care „ați furat-o” de la iluștrii dumneavoastră profesori v-a ajutat să aveți același cod artistic cu Eugen Barbu și să fiți foarte apropiați prieteni?
R: Da, sigur că da; păi aveam cam același tip de liceu și la facultate n-am învățat prea multe, că era prea specială: Dreptul, dar din liceu am învățat atunci foarte mult, din armata am învățat însă un singur lucru: cum să-ți sistematizezi și să-ți faci anumite scheme de activitate, de memorie, de fișe, adică organizarea muncii și, după ce am ieșit din armată acele scheme de organizare au fost foarte bune și foarte practice…
I: …pentru scenarii, pentru… toate celelalte. Mai mult decât atât, mie mi-au plăcut foarte mult epigramele care sunt așa și pe sufletul meu, pentru că mie îmi place foarte mult să citesc și să mă amuz: Credeți că oricine poate să scrie genul acesta de literatură, asta era întrebarea pe care doream să v-o adresez. Se potrivește unui anumit stil de comportament, unui anumit om?
R: Da, așa este. Sunt convins de treaba asta, pentru că am câțiva prieteni care sunt poeți de mare valoare, cum ar fi poetul Viorel Dinescu de la Galați, profesor de matematică, un poet de mare valoare, a fost lăudat și de Eugen Barbu, și de Fănuș Neagu, are și Premiul Academiei. Am vrut să-l viciez în direcția epigramei și, deși el în poezie este excelent, nu-i funcționează coarda la vioară și altul, la fel, sunt vreo câțiva care n-au formația mentală adecvată. De exemplu, sunt epigrame care te fac să zâmbești sau chiar să râzi, și unele care te pun pe gânduri. Ultimele îmi plac cel mai mult, deși am capacitatea să intru și în celelalte. De exemplu, la un concurs dat, nu știu la ce filială de epigramiști de la Cluj, poate de la Cluj, nu sunt sigur, ne-a dat tema „glasul tăcerii”. Ce poți să spui în epigramă despre „glasul tăcerii”? Și eu am zis așa: „…Între cuvinte e tăcere,/ Însă din spațiile nude,/ Venită ca din alte sfere,/ O armonie se aude.” Ideea este foarte aproape, bine, să zic că nu a fost remarcată de nimeni, ceea ce nu mă deranjează. Din contra, în felul astă e mai ocrotită; sau alta, de exemplu, țăranul. Toată lumea își bate joc de țăran și eu am zis așa: „…Un rege Lear cu ochi trudiți,/ Ce nu și-a întinat blazonul/ Pe care-o mână de bandiți/ Îl pun să facă pe bufonul.” Deci sunt și epigrame cu ecouri puțintel mai grave, dar sunt și unele cu ecouri mai frivole, care se cultivă cu plăcere și astea sunt majoritatea, de fapt.
I: Prin urmare, a fi epigramist nu ține neapărat de formație, cât mai ales de ceea ce simți, de suflet?
R: Da, adică trebuie să cauți și niște ecouri, să fii foarte sincer, de fapt pot să fac și eu umor, latura asta satirico-umoristică o am foarte, foarte bine precizată; am scris și romane satirice de aventuri „Damen vals”, „Potirul Sfântului Pancrațiu”. Și în romanele pentru copii pe care le am se vede o notă umoristică…
I: Și chiar numele Șurupelnița, Zero Absolut…
R: … bine, să zicem că asta e o manie „caragialescă”, de acolo vine, dar, de exemplu, Șurupelnița și alte asemenea au un punct de pornire foarte emoționant. Aici, în Sinaia, era o casă de copii orfani, la care ne mai duceam uneori și noi, cei de la cenaclul „Lucian Blaga”, acum mi se pare că este desființată, ne duceam și le citeam copiilor de acolo și pe mine m-a impresionat. Am cunoscut și casa de copii orfani de la Bușteni, dacă o mai fi și aia, și în ideea asta am scris aceasta carte, ținând seama și de experiența mea de internat, ca și eu am fost la internat în timpul liceului. Și sigur că s-a petrecut așa o combinație, o sinergie între experiența mea și a celor de acolo, dar cea mai mare jenă am avut-o la Caracal, când am lansat volumul „Sub aripa vântului de noapte” și a venit o fetiță. Zice: domnule scriitor, dar de ce n-ați pus și o fată în cartea asta? Zic: Aoleu, știi ce dreptate ai tu, dar în căminul din care m-am inspirat eu erau numai băieți.
I: Da, sunt tot felul de lucruri mici, mărunte care scapă și…
R: Ei, după asta însă am scris o carte pentru copii, mai târziu, care se numește „Aventurile unui soldat de plumb”, în care sunt și niște fetițe.
I: Am văzut că aveți o aplecare deosebită spre a comenta operele de artă; picturile, statuile sau tot felul de opere. De unde formația aceasta? Ce vă atrage foarte mult, pentru că nu foarte mulți scriitori au și acest dar de a vedea foarte bine o operă de artă și de a o transmite într-un fel în cuvinte. Dumneavoastră faceți acolo o transpunere a Porții Sărutului în literatură. Mie așa mi s-a părut.
R: Cred că aici sunt două surse. În primul rând, că de mic copil am avut tablouri în casă, am avut un unchi care era scriitor, dar și picta, cânta la vioară, era talentat, și am vrut să-l imit cumva. Pe urmă, în orașul meu natal, în Caracal, era un parc de o mare splendoare în care intrarea era spre răsărit și ieșirea spre apus și era și un lac, era o salbă de lacuri și vedeam toată lumina zilei cum se filtrează prin pomi, cum se schimbă, cum se topește; de aici, asta-i una la mână, și a doua, ca să zic așa, al doilea impuls mi l-a dat, în principal, lectura lui Petru Comarnescu, care a comentat mulți autori extraordinari. El a făcut comentarii extraordinare după acești pictori, ori eu n-am citit un comentator mai bun decât Comarnescu. Este foarte bun și Pleșu; Andrei Pleșu face o mare operă de artă, și am mai citit și alții, străini, am lecturi plastice nenumărate, mulți autori; am căutat să mă documentez, eu însumi desenez, dar mai departe n-am putut ajunge, nici nu m-a preocupat treaba asta, au fost o serie întreagă de cauze, unele să zicem ereditare, altele – o atracție spontană.
I: Ca profesor de română vă întreb acum. Cum credeți că am putea noi, tinerii profesori, să insuflăm elevilor dragostea, aplecarea către literatură, către lectură, pentru că se citește foarte puțin și eu mă gândesc că și schimbările acestea care vin așa, pe zi ce trece câte una, și zăpăceala care este ne depărtează tot mai mult, nu numai de literatură, ci și de alte preocupări bune pe care eu, ca elev, le aveam. Cum aș putea să fac? Ce lecturi aș putea să recomand elevilor mei? Vă spuneam că am predat Ovidiu Verdeș, „Muzici și Faze” se numește romanul, un roman care mie personal nu mi s-a parut deloc a fi foarte reușit, însă am selectat acum numai un fragment pentru elevi și observ că ei au această dorință de a citi, dar de multe ori se izbesc sau de opere foarte elaborate, pe care le impune școala, sau de opere de noptieră, gen literatură de consum.
R: Cred că datoria unui profesor de română este să le prezinte elevilor numai cărți bune, valoroase și oneste, din care să nu reiasă impresia de publicitate și impunere pe piață, adică să aibe o valoare, să le ofere tuturor această șansă. 90% sau 99% o vor pierde pe parcurs, pentru că nevoia sau atracția realului și a dobândirii de bunuri materiale, de situații avantajoase este mai puternică decât realizarea pe plan spiritual, dar, dacă ai salvat unu, doi sau trei din fiecare clasă sau din fiecare generație, asta-i misiunea, să salvezi elitele. Ceilalți, având probabil alte înclinații, se vor realiza în alte domenii, mai sunt și alți profesori, cum sunt cei de matematică, de exemplu, să-și formeze fiecare elevii. Eu, nefiind profesor, totuși pot să mă mândresc că am format sau, mă rog, am rafinat niște doritori de literatură și acum fac treaba asta. Sunt foarte mulți care vin cu manuscrisele la mine: le citesc, fac pe margine observații, le pun și note de la 1 la 10, totul pun în creion și după ce am terminat le dau manuscrisul. Ce-ți place primești, ce nu-ți place ștergi cu guma și te privește, ești suveran. Dar dacă te vad la o carte că nu ți-a folosit nici măcar una sau două din recomandările mele, a doua oară nu mai ai ce căuta la mine, înseamnă că nu ne complicităm în treaba asta. Am vreo 20 în materie de epigramă, elevi să zicem, studenți, și vreo 15 în materie de cărți de poezie. Da, deci ei mă consideră profesorul lor și așa și sunt de fapt.
I: Vă mulțumesc foarte mult și vă doresc să ne fiți alături mulți ani de aici înainte!