Nicolae-Paul Mihail
Radiografii literare — Epigrama nr. 52, VI-2010, pag. 12
În pofida calificativelor descurajante ale unor comentatori mai mult sau mai puțin avizați, autorii de epigrame nu s-au îndoit nici o clipă de faptul că un cuvânt de spirit nu e la-ndemâna oricui, oricâtă carte ar avea; ca și în cazul „urechii muzicale” este voba aici de o calitate pe care o ai sau nu o ai de la naștere și pe care ți-o cultivi prin permanent exercițiu. În nici un caz o poantă nu e un moft, necum un strănut. Nu e nici banc sau găselniță, nici țipuritură, refren bahic spus la banchete în timpul unor generoase libații și nici chiar o stafidă din marele cozonac al literaturii. Dimpotrivă, ea este o creație ca oricare alta și, dacă profesorii au fost derutați de efectul ei fulgerător, e bine să ne amintim că există forme literare la fel de scurte, sau chiar mai scurte, cum ar fi: aforismul, distihul, terțina, rubaiatul, hai-ku-ul. Spre deosebire de alte genuri (sau specii) în care e nevoie doar de talent („du ciel influence secrete”) și de puțină îndrăzneală, pentru epigramă îți trebuie și multă inteligență, chiar de foarte multă, cerință pe care criticii noștri se pare că nu o agreează prea mult!
Evident, datorită scurtimii formei, deci și a efortului creator, se găsesc destui amatori de afirmare ușoară, dornici să încerce marea cu degetul: „Cu bârfe de trei bani și garagațe / Cam mulți în epigramă dau năvală / Dar focul sacru de nu-l ai în mațe / Nu ciocăni la ușa principală!” (apud Micul testament al jupânului Nicomah, passim).
Există însă și creații pseudo-epigramatice care s-au impus în mod neașteptat unui public mai puțin pretențios și mai neatent, poate și din cauza introducerii lor în manualele școlare sau publicării repetate în reviste de vârf. Propagandiștii culturali, fără prea multă personalitate, prin predarea mecanică a unor cursuri depășite, au sfârșit prin a le impune unor generații întregi de elevi sau studenți, mai puțin atenți la calitatea mărfii care li se oferă. Vom încerca să disecăm doar două din astfel de piese, fără a da și numele autorului, căci sunt persoane importante. Sau au fost… „Găsesc că prea se-ngâmfă el / Cu păru-i arhiabondent / Alecsandri era mai chel / Și parcă-avea mai mult talent”… Trecem peste superlativul „arhiabondent” care e redundant. Dar individul păros din catrenul citat se fudulește doar cu freza sa impecabilă, nu și cu epigramele pe care eventual ar intenționa să le scrie, iar Alecsandri are talent nu fiindcă e chel, ci fiindcă așa s-a născut. Avem de-a face cu o extrapolare ilicită (discretă), iar raportul de la cauză la efect e sublim, dar lipsește cu desăvârșire!
A doua piesă analizată de noi este cunoscutul catren în care ni se spune că: „Din beție te trezești / din prostie niciodată”!… Și unde ajungem cu asta? La concluzia, poate, că e mai bine să fii beat decât prost? Alternativa nu e recomandabilă indiferent de partea din care o privești.
În fond, epigrama e un silogism foarte riguros (cel puțin o parte a ei), cu premiză majoră și minoră (sau cu o entimemă), încoronată în final cu o concluzie irefutabilă. Dacă argumentația scârțâie, poanta nu convinge și devine rateu. Poate avea chiar un efect contrariu. Dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că trebuie să încălțăm iambii și troheii în papuci deformanți chinezești și apoi să ne batem joc dacă șchioapătă! Nu! O nobilă și generoasă libertate se impune și în această zonă a criteriilor formale, dacă nu vrei să te transformi dintr-un demiurg inspirat într-un artizan de iarmarocuri. Ce ne tot spune […] evidențieze atât reușitele de fond și formă, cât și detaliile care diminuează puterea de șoc a mesajului artistic. Această operație trebuie făcută „ex cathedra”, că nu suntem la școală, ci cu multă înțelepciune și amabilitate, dar și fără a „drege busuiocul”. Estimările cantitative, a la Mathyla Ghika, nu trebuie să anihileze poante de talent; metrica și prozodia fiind, de fapt, servitoarele, nu stăpânele cuvântului de spirit.
Sunt destul de multe alte elemente interesante care țin de ontologia epigramei. Poate le vom discuta altădată. Finalmente, ca să încheiem cu zâmbet, să ne închipuim că aceste versuri ale lui Apunache au fost adresate Majestății Sale Poanta: „Unde ești, privighetoare a vaniliilor mele, / Catapodică madamă cu dinam la Răsărit!”